Dana Mladin

Când întrebarea “dacã…?” te macinã continuu

Reading Time: 8 minutes

25 ianuarie 2018. Au trecut fix 2 ani. Si, culmea, nu uit, ci imi aduc aminte alte si alte detalii. Pe care le pitisem intr-un ungher al mintii, dintr-un instinct de protejare a sufletului…

Imi bazaie telefonul in mana.

“V-ati atins obiectivul zilnic de pasi. Extraordinar!” – ma anunta victorios.

thumbnail.jpeg

Se lumineaza de ziuā si realizez ca merg de cateva ore! Ce ironie… n-am mai reusit sa fac miscare deloc in ultimele luni, dar depasesc recordul la pasi pe holurile unui spital… 
Merg continuu de la 3 dimineata, de cand salvarea l-a adus aici pe tata in stare grava. N-am puterea sa stau jos. Simt ca pic. Merg si tot merg pe doua culoare perpendiculare, fara sa scap din ochi usa de la Urgente Majore.

Cei cativa oameni care picotesc pe scaune, chinuiti de griji, pleaca, rand pe rand, pe masura ce primesc vesti bune. Eu continuu sa merg. N-am nicio veste. Si nu stiu ce sa fac. N-am nicio putere. Pandesc orice zgomot, orice usa deschisa, orice… speranta.

O asistenta iese si imi pune in brate un sac negru de gunoi, plin cu hainele tatalui meu. Simt rece pe sira spinarii. Ma anunta ca asa e procedura, o data ce o persoana este oprita acolo, sa i se dea familiei hainele si bunurile. Mi se pare oribil! Pun sacul pe un scaun din randul de scaune goale ale spitalului si incep iar sa merg. Si merg…

Aud la un moment dat in spatele meu zgomot dinspre camera de garda – un om in suferinta, aflat pe un pat pe roti, e mutat in alta parte. Se aude durerea omului, care imi da fiori. Abia mai tarziu aflu ca tata, chiar tata a fost cel mutat. La Terapie Intensiva. Regret enorm ca nu l-am prins, fiind in capatul celalalt al culoarului, in maratonul meu prin spital.

20180125_042555.jpg

Stau o vreme in fata la Terapie Intensiva. Intepenita ca o statuie. Nici nu stiu ce sa fac. Nu e nimeni acolo care sa imi zica ceva, orice!

Citesc de-atatea ori tot ce scrie pe usa, pe pereti, incat ajung sa stiu pe dinafara. Ma gandesc ca, atata timp cat nu se deschide usa, e de bine. “No news, good news”, nu?…

Trec minute bune si realizez ca nu, nu pot ramane asa, intr-o nebuloasa totala. Sun la soneria de langa usa, iese o asistenta, care ma lamureste ca tata e acolo, sub supraveghere. Nu ii citesc femeii nimic pe fatza, sa imi dau seama cat e de grav. Ii spun ca as chema-o si pe mama, gandindu-ma la ce e mai rau. Imi spune sa o chem, desi nu asta speram sa aud!!! Apoi fuge la treaba si raman din nou abandonata pe holul aproape pustiu. Doar 2-3 oameni mai sunt pe-acolo, asteptand si ei vesti, ca si mine…

O sun pe mama si ii spun sa vina de-acasa, cu un taxi. Iar eu merg iar, in timp ce ea amorteste intr-un scaun din spital, intre doua medicamente luate cu un rest de apa. Nu-mi vine nici macar sa ies la masina sa-mi iau incarcatorul de la telefon, de teama de a nu pierde vreo veste. Merg de nebuna, pana la automatul de sucuri si inapoi, apoi iar, de la Camera de garda, pana la intrarea in spital, citind ce scrie pe fiecare usa in parte. Un traseu pe care il fac a nu stiu cata oara…

Asistenta cu care am vorbit mai deveme iese de la Terapie si, empatizand cu starea noastra, ne duce in salonul in care e tata, alaturi de alti oameni in stare grava, conectati la tot de felul de aparate. Nu avem voie sa stam. Mama vorbeste cu el, il alinta, eu………… (nu pot povesti). Iesim, de teama de a nu-i face mai mult rau. Sunt, insa, multumita ca am reusit amandoua sa il vedem.

Incep sa apara menajere, asistente si doctorii din tura de dimineata. Si cativa pacienti. Si rude. Si eu merg iar, de data asta cu imagini in minte. Usa Terapiei Intensive se tot deschide si inchide, dar nimic pentru noi.

Holurile spitalului s-au umplut. Remarc ca e 10 dimineata! Iar eu merg de la ora 3…

Ma opresc doar cand iese cineva care striga “Mladin”. Suntem anuntate ca tata si-a revenit!!! Si a fost chiar pus intr-un carucior, ca sa manance. Doamne!!! Mama e atat de fericita, incat ii multumeste lui Dzeu, cu voce tare, printre lacrimi. Iar eu simt cum oboseala, incordarea si nelinistea din ultimele ore au disparut intr-o fratiune de secunda!!!

Dar, tot intr-o fractiune de secunda, trec de la extaz la agonie! La nici un minut de la marea veste, sunt chemata (doar eu) intr-o camera si vocea unui medic ma zdrobeste: “a fost o confuzie”. Cum?!?!?!?! Dumnezeule, cum asa?!?! Imi bate inima atat de tare incat am senzatia ca o sa o scuip pe gura!
Imi spune intre patru ochi, cat poate el de elegant, ca era vorba despre un alt pacient… cine ne-a anuntat a facut o confuzie. Confuzie pe care EU trebuie sa o explic mamei, impreuna cu vestea ca tata e in stare critica! A intrat in stop cardiac si acum il resusciteaza.

Incepe durerea. O simt in stomac, in creier, in picioare, in inima, in ochi. Si lupt cu mine sa alung gandurile negre! Ma agat de fiecare usa deschisa, de fiecare mesaj de incurajare de la prieteni, de fiecare medic care iese, de fiecare gand ca tata e puternic! 

Nu a mai fost……………………

Lasă un răspuns