Dana Mladin
  • Home
  • Viata asa cum e
  • Jurnal de Coronavirus (4) – sticla cu dezinfectant, noua icoana la care ne inchinam…

Jurnal de Coronavirus (4) – sticla cu dezinfectant, noua icoana la care ne inchinam…

Reading Time: 6 minutes

Caut locuri pustii. Nu departe de casa. Sa pot lua o gura de aer fara a fi inspaimantata ca o iau cu tot cu virus…

Azi am zis sa imi misc un pic curu’ (scuzati), urcand Dealul Mitropoliei. (Asta ca sa va dati seama cat de mult ma misc eu zilnic J)))

Nimeni pe drum, desi eu, cu masca in barbie, sunt pregatita sa o trag peste fatza daca dau nas in nas cu fiinte vii…

Urc, urc, suflu greu de zici ca cine stie ce munte escaladez, frateeee. Imi dau seama ca taman acu’ s-au inchis salile de sport, cand aveam mai mare nevoie de ele…

E soare si placut afara. Si liniste aici! Desi, la doar cateva sute de metri mai la vale, zgomotul strazii ma face sa inteleg ca, de teama de a folosi transportul in comun, multa lume a plecat la treaba cu masina din dotare.

Stau departe de cei cativa oameni din dealul Mitropoliei. Ma plimb prin curte, admir arhitectura, imi scot fatza la soare.

Biserica – monument istoric, ca de altfel toate cladirile de pe langa – e deschisa. Hm, sa intru, sa nu intru?… De afara, pare pustie. Un singur domn, cu un ecuson la gat, se uita dinauntru la mine, asteptand parca sa ma decid… Decid sa intru.

Ma inchin la intrare si realizez ca gestul asta trebuie facut de-acum incolo in aer! Cã, ce sa vezi, uite cum pui tu 3 degete pe frunte… Na, belea, la asta nu m-am gandit pana acum.

editate/20200318_160001.jpg

In biserica, accesul interzis. Sticla cu dezinfectant pe care imi pica ochii mi se pare o normalitate in contextul asta. E noua icoana la care ne inchinam…

Il salut pe domnul cu ecuson. Imi spune ca slujba se va tine afara, dar pot sa ma rog linistita la moastele din stanga, daca vreau. Apoi… out!

Admir un pic altarul de la distanta, ma uit pe pereti (la propriu), apoi merg inspre moaste. Nu ma blamati, nu am simtit niciodata vreo aplecare pentru pupatul moastelor. Asa ca ma rog in felul meu, stand in fata lor si a icoanelor de-acolo, apoi ma inchin cu prudentza si ma retrag usor.

O doamna pana atunci invizibila, bine ascunsa in scaunele bisericii, imi iese in cale si ma intreaba:

“Nu va inchinati la ele?”

“Poftim?”

“Nu va inchinati la ele? Sunt moastele Sfantului Dimitrie” – imi explica.

Ii spun ca tocmai m-am inchinat, dar insista: “sa va inchinati LA ele, zic” – si imi arata directia, semn ca trebuia sa ma duc chiar la moaste, sa le pup si sa ma inchin.

“Lasati, mai sigur asa, de la distanta…” – ii raspund, avand de partea mea si argumentul cu virusul.

“Sa stiti ca tocmai acum le-a sters… le-a sters bine! Chiar parintele!” – incearca sa ma incurajeze, dar o refuz amabil.

editate/20200318_160211.jpg

Bat clopotele. E ora 16.00 si incepe slujba. Afara. Cativa credinciosi s-au strans si il asculta pe parinte. Jandarmii sunt si ei in posturi. Trei operatori filmeaza slujba. Sunt de la Trinitas, dupa cum scrie pe gecile lor.

Ascult un pic, apoi ma retrag.

editate/20200318_160452.jpg

Cobor o scara de piatra vai mama ei, cu trepte inegale, unele paradite, si dau de un zid descoperit acum cativa ani. O marturie vie a anilor ’70. Sunt incantata ca cele doua afise, impietrite la propriu, inca rezista!

Un perete e al Margaretei Paslaru, celalalt – al Andei Calugareanu. Si dovada trecerii pe acolo a unor tineri plictisiti, indragostiti, razvratiti…

editate/20200318_161346.jpg

Cobor dealul si imi propun ca, atunci cand voi fi miliardara, sa cumpar casa asta. E genul de proprietate in care nu m-as plictisi niciodata!

Pana atunci, Sanatate, Doamne-ajuta! Ma duc sa ma izolez in garsoniera mea…

Lasă un răspuns