Eu, cu hainele de turist care umblă toata ziua pe strazile Londrei, m-am potrivit mai mereu intre spectatorii care si ei vin la musicaluri imbracati comod, unii chiar avand cu ei papornite de cumparaturi si pungi cu snacks-uri de ronțăit.
De data asta, insa, remarc o diferenta: multi oameni veniti sa vada musicalul Diavolul se imbraca de la Prada au venit ferchezuiți, nene! Gata parca sa intre in universul “high fashion”.
Parca sunt la o parada a modei si, culmea, cei mai breji sunt domnii, nu doamnele!
Domnul din imagine straluceste tot in costumul lui cu strasuri.
DIAVOLUL SE IMBRACA DE LA PRADA
Musicalul a aparut la Londra cu tam-tam, muzica fiind semnata de Elton John, iar rolul principal fiind jucat de cantareata si actrita americana Vanessa Williams!
S-a anuntat sezon scurt, asa ca eu, haplea, mi-am luat bilet sa il vad de doua ori, la distanta de doar 3 luni.
(Intre timp, musicalul inca se joaca… Tot cu Vanessa in rolul principal si cu Matt Henry, pe care eu l-am mai vazut in rolul principal din musicalul Kinky Boots.)
Cum pășești in teatrul Dominion, dai de un soi de expozitie cu tinute luxoase.
Citesc ca moda din The Devil Wears Prada include branduri smechere precum Versace, Tom Ford, Dior, Vivienne Westwood, Alexander McQueen, Gucci, dar si piese create special de designerul de costume Gregg Barnes. In timp ce designerul american Pamella Roland – care a imbracat celebritati si membri ai familiilor regale – a conceput majoritatea costumelor Mirandei Priestly.
Există chiar si un covor rosu, care te duce la panoul de stat frumos la poze.
Si, lucru ingenios, au construit revista Runaway in marime… umana, revistă pe coperta careia poti aparea instant 🙂 De fapt, IN coperta, caci intri in ea.
Asta mi se pare ca are cel mai mare succes la publicul venit sa vada spectacolul.
Buticurile din teatru vand marfa legata de musical – tricouri, insigne, pixuri, cani, sacose, brelocuri…
Poti achizitiona si o pereche de ochelari “à la Elton John”, sa faci impresie prin oras 🙂
Inca dinainte de-a intra in sala sa iti ocupi locul, esti avertizat ca spectacolul contine tot felul de efecte vizuale si sonore, sa stii, in caz ca esti sensibil la asa ceva.
Sala se umple incet-incet, lumea e vesela, galagioasa, eu pozez zona de sunet si imi fac un selfie, din reflex 🙂
Apoi ma bucur de spectacol – de protagonisti, de costume, de muzica. Nu sunt atat de extaziata ca la alte musicaluri pe care le-am vazut, insa e un show de la care pleci cu stare foarte buna.
Ca la orice musical, nici aici nu ai dreptul sa faci poze sau sa filmezi in timpul show-ului, insa la final par mai permisivi, asa ca nu ratez ocazia…
Dupa, aflu ca protagonistii ies la autografe in spatele teatrului. Bineinteles ca ma duc 🙂 Nu e omor ca la Lily Collins si Álvaro Morte sau ca la Sarah Jessica Parker si Matthew Broderick – despre care am scris aici si aici.
Asteptăm cuminti, artistii ies rand pe rand. Vanessa Williams, ultima.
Amabila, frumoasa, zambitoare, semneaza caiete-program, fotografii, mai palavrageste cu oamenii pe diverse subiecte artistice sau cunostinte comune.
Apoi stă la poze cu fiecare doritor. Eu, printre ei, normal…
Pozandu-ma cu ea, imi vine in minte piesa care a si facut-o celebra pe Vanessa pentru mine (Save the best for last), pana sa o descopar in mai multe filme – Desperate Housewives, Dance with me, Eraser etc.
Ii multumesc si gata, plec pe jos spre hotel, intr-o Londra in care nu-i pasă nimanui ca eu fredonez o melodie pe strada…
SAVE THE BEST FOR LAST
Dupa doar 3 luni, stiind ca musicalul are sezon scurt (intre timp s-a schimbat, inca se joaca…), redescopar ce mica e lumea, frateee.
Gabriel, un om talentat cu care am lucrat acum multi ani la o gramada de emisii si pe care l-am reintalnit la Londra, se stie cu Matt, care joaca rolul lui Nigel, si, ce credeti: îmi înlesnește o intalnire in teatru, chiar in cabinele lor, cu Vanessa Williams si Matt! Tare sau ce?!?
Uite, frate, artisti adevarati, au iesit beton de la primul selfie, nu ca altii 🙂 Dar nu conteaza asta, conteaza ca am putut schimba doua vorbe cu ei!
Cu Matt am apucat sa stau la taclale mai mult si l-am bombardat cu intrebari despre musicaluri, despre ei ca artisti, despre munca lor. Vanessa a scapat, dar mica intalnire m-a umflat in pene, de ce sa nu recunosc.
Ambii extrem de simpatici, veseli si deschisi.
Daca stau sa ma gandesc, toate “intalnirile” cu celebritati de la Hollywood, intalniri de care am avut parte la Londra datorita unor musicaluri si piese de teatru, m-au entuziasmat tare! Lumea aia, aparent intangibila pentru noi, muritorii de rand, a fost la doar cativa centimetri distanta. Si n-ai cum sa nu te consideri norocos…
Am vazut-o pe Glenn Close in Sunset Boulevard, iar dupa cativa ani am descoperit-o pe Nicole Scherzinger in acelasi musical (cu o viziune regizorala diferita), m-am pozat cu John Lithgow care juca in Giant, am stat in ploaie sa ii prind pe Sarah Jessica Parker si Matthew Broderick, am fost vecina cu Lily Collins si Álvaro Morte, am asteptat-o o ora la usa pe Cate Blanchett si m-am impiedicat pe strada de Amy Adams…
Prima poveste o puteti citi aici, daca am prins-o pe Sarah Jessica Parker – aici, cat de des „m-am vazut” cu Emily in Paris la Londra – aici, despre Cate Blanchett – aici si cum a fost cu Amy Adams, aici.
