Culmea, la cat am vizitat eu Londra (de 36 ori ca turist, din 2007 incoace!), nu m-am nimerit niciodata sa merg la o piesa de teatru la Shakespeare’s Globe.
Se joaca numai vara, caci totul e afara. Practic, stai ca pe vremea lu’ tata Shakespeare in picioare in interiorul teatrului si, ăia mai cu dare de mana sau cu probleme de spate 🙂 platesc bilet sa stea in gradene – despre care am aflat ca se numesc galerii.
SHAKESPEARE’S GLOBE
Teatrul poate fi vazut oricand pe afara, intr-o plimbare pe malul Tamisei, caci e chiar pe malul sudic, langa Tate Modern si Millennium Bridge.
Si poate fi vizitat oricand, chiar daca nu e stagiune. Ceea ce am si facut, in primavara lui 2008.
Era chiar ziua mea, iar eu paream desprinsa din vremea lui Shakespeare, din publicul sarac haha.
Impreuna cu prietenii mei, am platit un tur ghidat de cca 50 de minute si am intrat sa vedem locul, scena, galeriile si sa aflam detalii despre istoria, arhitectura teatrului si chestii din viata artistica de pe vremea lui Shakespeare.
Teatrul e o reconstructie fidela, autentica, a teatrului Globe, unde s-au jucat prima oara piesele lui William Shakespeare, in secolul 17. E din lemn, fara acoperis pe zona centrala si cu o capacitate de app 1.500 de spectatori!
Citesc ca teatrul original a fost construit in 1599 de compania de actori a lui Shakespeare. N-a avut un destin prea fericit, insa, pentru ca a ars complet in 1613, in timpul unei reprezentatii a piesei Henric al VIII-lea. Cum s-a intamplat beleaua? Un tun din recuzita a aprins acoperisul din stuf si s-a ales prafu’ de teatru.
Chiar daca a fost reconstruit imediat dupa, a fost demolat cativa ani mai tarziu, cand teatrele au fost interzise de puritani. Deoarece distractia suprema din vremea aia – un fel de clubăreală din zilele noastre 🙂 – a fost vazuta ca o poarta spre pacat. Actorii “minteau” cand jucau alte identitati, femeile erau interpretate de barbati, existau scene de violenta, de dragoste, multi spectatori mancau, beau si chiar se certau in timpul reprezentatiilor, iar in vecinatatea teatrelor era plin de taverne, hoti si prostituate.
In 1997, Shakespeare’s Globe a prins din nou viata, iar cel care a avut ideea reconstructiei si care a luptat peste 20 de ani ca el sa existe a fost actorul si regizorul american Sam Wanamaker.
Ce credeti? Omul n-a mai apucat sa vada teatrul reconstruit, fiindca a murit in 1993. In onoarea lui, teatrul interior din complex, inaugurat in 2014 (si despre care io abia acu’ aflai), poartă numele lui: Sam Wanamaker Playhouse. Un teatru interior de tip elisabetan, folosit pentru spectacole pe timp de iarna.
NEVESTELE VESELE DIN WINDSOR
In vara lui 2025 am sacrificat un musical 🙂 si am luat bilet aici, la teatru, la comedia “Nevestele vesele din Windsor” – una dintre putinele piese ale dlui Will plasate in Anglia contemporana, nu in Italia sau in vreo lume imaginara.
Cand am luat biletul online, variante erau multiple, dar am optat pentru una “de fiță” – in primul rand al galeriei, aproape central. Am dat 80 lire (+2,5 taxa de tranzactie). Si am avut posibilitatea de a-mi inchiria… o perna. Nuuu, nu de dormit, ci de popou. Ahaaa, deci se lasa cu dureri.
Bun, pai sa o inchiriez, mi-am zis. La cat am dat pe bilet, ce mai conteaza 3 lire in plus?…
Ma prezint frumusel la intrare cu biletul si primesc perna.
Daca nu ai achizitionat-o din timp, nu-i bai, o poti lua direct de aici. Si la inceput si in timpul piesei si la pauza, depinde cand strigă popoul tau dupa ajutor.
Au si alte chestii aici. Unele de inchiriat, altele de vanzare:
De vanzare:
- Fas de ploaie – 3 lire
- Evantai – 3,5 lire
- Programul spectacolului – 5 lire
Iar de inchiriat:
- Perna pentru fund – 3 lire
- Spatar portabil! – 4 lire
- Patura – 5 lire
Mare lucru perna, credeti-ma. Ca stai, practic, pe o scândură in gradene. Si la un moment dat simti, nene, cum se aplatizeaza curu’.
DAR… cei mai multi stau in picioare, “pe teren”, ca la un concert.
Publicul asta se numeste “groundlings”. In teatrele elisabetane, curtea descoperita era acoperita cu paie sau pamant batatorit. De aici numele spectatorilor care stateau in picioare – “omul de pe pamant”, spectatorul care sta pe sol, nu pe bancile de lemn ale galeriilor. Numele s-a pastrat pana in ziua de azi.
Eu am zis Jos Palaria pentru toti acesti “groundlings”, pentru ca mi se pare infiorator de greu sa rezisti atata timp in picioare! Mie mi-a fost greu si jos…
Biletul in zona groundlings costă pana in 10 lire.
Iau perna, intru in teatru, urc in galerii si imi identific locul. Am timp de o plimbare in zona de jos, pe la oamenii rezistenti (fara loc). Ma duc in toate cotloanele unde e permis accesul si, cu ocazia asta, vad si ca au un actor in “indispozitie”:
Dublura e, practic, o actrita in pregatire.
Ni se precizeaza ca nu avem voie sa filmam sau sa pozam in timpul reprezentatiei si gata, incepe!
Deja e plin peste tot.
Ma uit la cei de jos, unii si-au gasit loc la marginea galeriei, de care se sprijina. Altii au venit in buza scenei, unde stau cu capul pe maini chiar pe podeaua acesteia. E o imagine tare simpatica.
Eu stau bine. Am fost mega inspirata sa iau loc unde am luat, fiindca soarele bate in partea cealalta de public. Cei de acolo se chinuie un pic sa se uite inspre scena. Ii vad cu sepci, ochelari, unii chiar cu evantai, caci le bate soarele fix in cap.
Actorii se perinda rand pe rand, eu incerc sa inteleg cat mai mult din ce zic – greu, nene… (Noroc ca am recitit piesa inainte.)
Se joaca fara microfoane si fara lumini instalate (desi parca zaresc doua). Se joaca asa cum se juca pe vremea lui Shakespeare.
Si gata.
Experienta a fost chiar misto!
M-am inarmat cu rabdare de la inceput, caci am intrebat din prima cat dureaza cele doua acte. Primul – o ora douazeci, neneeee!!! Iar al doilea, cam o ora si cinci minute. Cu pernă cu tot, si tot m-am fâțâit in loc.
In acest timp, eu am fost cu ochii si la piesa, dar si la ce se intampla in jur. Am zarit spectatori care au stat mult pe telefoane, i-am vazut pe altii iesind la pipi sau dupa o apa, a si lesinat o doamna si am urmarit cat de discret a intrat echipa de interventie, ca sa nu deranjeze nici protagonistii nici spectatorii.
Soarele s-a mutat usor-usor (ma rog, noi), astfel ca nimeni nu l-a mai avut in ochi, de la un moment dat. Spre final chiar mi-am scos hanoracul, pentru ca temperatura a scazut la 19 grade (si vorbim despre iulie)!
Ce mi s-a parut tare a fost ca, dupa reprezentatie, am plecat cu chef de citit si alte piese ale lui Shakespeare, de care imi aminteam vag.
Am facut-o, dar acu’ nu va imaginati ca entuziasmul m-a tinut mult 🙂 🙂
