Dana Mladin

S-a ales praful de cinematografele copilariei!

Reading Time: 10 minutes

Sunt bucuresteanca. Aici m-am nascut, aici am crescut. Locurile imi sunt familiare, schimbarile, insa, le primesc greu, pentru ca imi trezesc nostalgii. “Aici era faimoasa fabrica de textile Dacia, chiar aici, in locul supermarketului.” Sau “Câta parcarea au facut astia la strandul Straulesti, unde ne faceam noi veacul vara!”. “Ia te uita ce cartier se ridica pe locul fabricii Marmura!”… si multe alte uimiri, onomatopee, ba chiar emotii, cand vad schimbarile care se produc zi de zi, sub ochii mei.

CINEMATOGRAFELE DIN BUCURESTI

In ultimele zile, absolut din intamplare, drumurile m-au dus pe traseul cinematografelor copilariei mele. Cinematografele… ehe… Va amintiti? Cladirile alea incorporate in blocurile de locuinte. Alea la care vedeam filme artistice pe vremea lui Ceausescu, cand programul la televizor era de 2 ore… N-aveam noi mall-uri, nu aveam cinematografe smechere, cu fotolii comode, sunet impecabil si ditamai ecranul.

Crescuta in Bucurestii Noi, primul cinema la care fugeam cu gasca era Excelsior. La Chibrit. Sau doi pasi mai incolo, la Cinema Grivita.

Cu scaune rigide, de lemn, unde te durea curu’ daca filmul dura prea mult…

Unde nu aveai caldura iarna, dar stateai cu paltonu’ pe tine.

Unde cumparam, de la tiganii de afara, seminte in cornete facute din ziare, stramosii popcorn-ului de astazi J. Seminte pe care le scuipam fie in alt cornet, fie pe jos – cei din categoria “asa va invata acasa?!?”.

Pe aripile vantului! Sau filmele cu Alain Delon – Zorro, Laleaua neagra… Cheliosul Kojak sau Jean Gabin, Chaplin, Stan si Bran, Tunurile din Navaronne sau celebrul film indian Lantul amintirilor J)). Filme de capa si spada, politiste sau seria BD-urilor romanesti. Nu conta, mergeam la orice!

Intotdeauna se rupea filmul. La propriu. Moment in care, invariabil, incepeau fluieraturile, huuooo si alte lucruri, nu prea deocheate, dar suficient de obraznice cat sa bage spaima in omul care se ocupa de aparatul de proiectie. Si sa te tii cand, lipind rola, sarea peste o secventa din film. Ce-i auzeau urechile bietului om…

Si, sigur n-ati uitat, indiferent de cinematograful in care ati fost pe vremea aia: la orice pupat din film (ca doar atata era permis sa vedem atunci), se trezeau asa numitii “golani” sa strige: Pensionarii fatza la pereteee!!!

VIATA DE LICEAN

In liceu, chiuleam de la ore ca sa mergem in grup la cinema. Ne ascundeam elegant matricolele, sa nu ne “gineasca” vreun binevoitor care sa ne dea in gat, apoi ne delectam la un film cu Jean Paul Belmondo, la filmele cu Elvis, seria Jandarmilor cu Louis De Funès sau la ale noastre Declaratie de dragoste, Nea Marin miliardarul, Buletin de Bucuresti, Trandafirul galben… Cine dintre copiii de azi isi poate imagina ca noi am vazut in niste cinematografe prafuite, in vremuri comuniste, faimoasa serie Razboiul stelelor?!?!

Pentru indragostiti, cinematograful era locul perfect in care se giugiuleau in voie J. Intuneric, galagie, asa ca, retrasi pe ultimele randuri, nici ca le pasa de ce e pe ecran… (Eu eram inca la faza de gasca, nu de cuplu J)

Aveam acasa un Repertoar, un caiet mare, cartonat, in care imi scriam filmele vazute. Si le puneam si stele, dupa cum imi placusera. Ce mai, eram critic de film J

Unora le place jazz-ul era printre favorite. Si celebrul Love Story – la care plansesem cu sughituri silentioase, sa nu ma fac de ras (si nu eram singura…). La multi ani dupa Revolutie mi l-am cumparat pe DVD, sa il am la colectie…

CINEMATOGRAFELE COPILARIEI DISPAR…

Dar sa revenim la prezent. La realitatea care ne loveste ca un buldozer…

Cinema Grivita, lasat in paragina ani de zile, si-a gasit, zilele acestea, sfarsitul.

Pana sa scriu eu povestea, el e deja ras, probabil victima a unei bune afaceri imobiliare…

In Cinema Excelsior m-am intors la multi ani dupa Revolutie, paradoxal, ca producator tv. Am vazut chiar transformarea lui din cinema abandonat, in studio de televiziune. Am aflat inclusiv faptul ca are loc de… piscina, sub fostul ecran! Acum aici se produc emisiuni ale Antenei 1. E una dintre putinele locatii care mai are o utilitate. Si care, in mod curios, si-a pastrat si numele – Excelsior.

Nu stiu ce s-a ales de Bulevardul cinematografelor, asa cum l-am stiut eu dintotdeauna (actualul Bulevard Regina Elisabeta), cel care insira de la Cercul Militar pana la Parcul Cismigiu mai multe sali celebre. Nu am fost la film acolo, ca nu era zona frecventata de mine, cum nu am fost nici la binecunoscutul Favorit din Drumul Taberei si nici la Dacia, din Buzesti, care astazi arata asa:

Un D si un C ramase pe fatada parca arunca inspre noi intrebarea De Ce?…

S-a ales praful si de “fruntea” cinematografelor, de fitza fitzelor, de cinematografele din buricul targului, unde aveau loc PREMIERELE! Cu fast, cu vedetele vremii, cu ziaristi, cu urcat pe scena in fatza ecranului si tot tacamul. Cinema Patria si Cinema Scala, de pe Bdul Magheru!

DESTINE ROMANTICE?…

Copil fiind, am calcat pe “covorul rosul” acolo, la premierele filmelor in care am jucat.

Imi aduc aminte de Destine romantice. Aveam 10 ani, mutra pe afis, jucasem rol important, murisem in final, asa ca nu-mi mai trebuia nimic sa fiu megastar J))

Nu stiu prin ce imprejurare am intrat in posesia unor bucati de pelicula din film. Nu, nu l-am mituit pe omul de la aparatul de proiectie J. Dar ma bucur sa le am, de parca as avea o comoara.

Filmul a fost interzis la putin timp dupa lansare, pentru ca Eftimie Popovici, actorul din rolul principal, tatal meu din film, a fugit din tara! In Elvetia, parca. Asa ca Auf wiedersehen, Caput film in cinema!

La Cinema Patria a fost premiera. Un cinematograf cu peste 1.000 de locuri! De lux, imi ziceam eu atunci, pentru ca arata mult mai bine decat cinematografele de cartier pe care le frecventam.

La fel era si Cinema Scala, la doi pasi mai incolo. Era o mare chestie sa vii aici la film si, din cate imi aduc aminte, gaseai greu bilete.

Astazi, ambele au portile ferecate. Mizere. Abandonate. Triste. Cu urme de grafitti, urina si amintiri din timpuri apuse…

Cinema Studio, la Romana, a supravietuit niste ani dupa Revolutie, ca si celelalte doua. A gazduit chiar Festivaluri de film. Nu era cu Leul de Aur ca la Venezia, nici cu Ursul de Aur ca la Berlin, dar macar era cu ceva! Acum e cu Leopardul. Ca-n fata-i vopsit gardul…

Habar nu am de cine tin cinematografele, de stat sau de particulari, de primarii sau de cine stie ce grupuri. La cum arata, insa, e clar ca nu mai tin de nimeni. Doar de amintirile noastre… L

2 Comments

Lasă un răspuns