Dana Mladin

35 de ani, un ocean intre noi!

Reading Time: 12 minutes

Am fost producatorul emisiunii Surprize Surprize timp de trei ani de zile. Poate anii cei mai intensi din viata mea, din punct de vedere profesional.

Spaniolii trimisi de Valeriu Lazarov sa ne invete fiecare pas, numeau prescurtat reintalnirile, faimoasele reintalniri care constituiau baza emisiei, “REN” (probabil de la spaniolescul “reencuentro”?). Asa ca tot ce insemna reintalnire intre mama-fiu, frate-frate, copii-parinti etc etc, erau notate de noi “REN”.

Cele mai dorite erau “ren-urile” intre rude de gradul 1, locuind la distanta mare una de cealalta si care nu se mai vazusera de multi ani! Imi aduc aminte si acum de reintalniri absolut spectaculoase de 15, 20, 30 de ani, intre parinti-copil, sora-sora, frati-sora, mama-fiu, care ne faceau sa plangem in direct si pe noi, cei din echipa. (Poate merita puse pe hartie povestile din perioada respectiva. Si, mai ales, povestile de culise…)

Reintalnirile intre prieteni nu se aflau pe lista de prioritati. Nefiind legaturi de sange, erau considerate, pe buna dreptate, mai putini impresionante si cu risc de reactii sarace – moartea audientei… Insa pot spune ca am avut noroc de cateva super tari, cu oameni foarte misto si emotii pe masura.

Ei, bine, facui introducerea asta lunga doar ca sa intelegeti ca aici as fi putut sa ma incadrez si eu foarte bine J. Un REN prietena-prietena, 35 de ani! Si basca si distanta mare!

Nu s-a lasat cu plansete, dar povestea prieteniei asteia e una inedita.

Cu atat mai mult cu cat prietena nu e romanca, ci americanca si nu ne-am vazut in viata noastra decat… o singura data!

TABERE DE COPII. SI PRIETENII DE-O VIATA.

Prietenia noastra a inceput in mileniul trecut… in 1983, intr-o tabara din Hamburg (Germania), in vremea cand si eu, si ea aveam 11 ani.

Era o tabara pentru copii veniti din toate colturile lumii, unde nimeni nu vorbea decat limba lui materna. (La vremea respectiva, eu abia rupeam cateva cuvinte in germana invatate atunci, in clasa a V-a. Uitate intre timp…)

Ne intelegeam prin gesturi si zambete. Si, pentru ca eram multi, aveam fiecare atarnata de gat o bucatica de lemn in care ni se pirogravase prenumele – cea mai simpla si eficienta solutie atunci, pentru a ne invata repede unii pe altii.

Era o tabara unde joaca se afla la ordinea zilei. Ne jucam toate traznaile de care nu auzisem in viata mea si de care ma minunam ca au fost inventate. Indrazneam sa facem multe, de la pictura pe corp, la lansarea pe burta pe o fasie lunga de plastic dat cu sampon; pictam un ocean cu pesti si balene pe masini si plecam cu ele la plimbare prin Hamburg sau faceam un soi de concurs de orientare turistica incercand sa gasim indicii prin ditamai orasul necunoscut…

Aici am plantat primul meu copac. Ca faceam si asa ceva.

De aici mi-am cumparat cu chiu cu vai o figurina Luke Skywalker, cat degetul. Doamne, cat de pretioasa mi se parea! Pentru un strumf mic si albastru nu am mai avut bani.

Aici ne-am produs si ca grupuri nationale, fiecare cu obiceiurile lui, purtand costumele populare frumos aranjate de ai nostri in valize.

Si, apropo de grupuri, eu eram interesata de grupul suedez, caci imi fugeau ochii de vrabiutza dupa Martin, un baiat frumos foc…

Asta e minunata poza facuta de mine grupului suedez… Si nu eram chioara la vremea aia. Eram doar orbita de amor haha. Iar el nici ca avea habar. (Martin e cel din stanga)

In tabara asta din 1983 am avut un soc cand, la micul dejun, ni s-a dat Nutella pe paine. Ciocolata pe paine??? Dumnezeule mare, mintea noastra de romani nu putea pricepe asa ceva!

Aici am vazut prima oara in viata mea Mc Donalds. Nu imi aduc deloc aminte daca am si mancat de la ei sau doar am primit un stegulet, dar trebuie sa stiti ca steagul il am si in ziua de azi!!!

Dupa cum se observa, l-am impaturit cu grija atunci, ca pe un suvenir pretios, ca sa ajung cu el in stare buna in Romania, sa arat tuturor cunoscutilor dovada “luxului si opulentei” J))

Ce vreti, era dovada palpabila a unei lumi interzise noua.

Din tabara asta am adus in valiza mea de carton, carata 2 zile pe tren, insigne, fotografii, bucatele de hartie cu adrese si zile de nastere, suveniruri primite de la copii intr-un schimb continuu facut de noi toti, foi cu cantece invatate acolo, abtibilduri, flyere colorate, vederi.

Nu mica mi-a fost surpriza cand am descoperit in cutiile mele cu amintiri doua ambalaje de la doua… acadele. Frateee, mi se pare ireal cã bomboanele astea pe batz, cum nu existau la noi, au fost asa impresionante pentru mine, incat le-am pastrat ambalajele!

JENNY FROM THE… USA

Pe atunci nu cunosteam mare lucru despre “prietenie”. Aveam prietenii mei buni de la bloc si din clasa. Dar nu imi imaginam ca prieteniile pot prinde radacini si peste Ocean.

Si aici ajung la Jenny – ãsta era numele incrustat in bucata de lemn pe care o purta la gat.

la stanga – ea; la dreapta – eu

Cu Jenny din America si Karin din Suedia am fost repartizata in camera. Nu stiam niciuna limba celeilalte. Seara, la culcare, Jenny ne invatase sa ne spunem reciproc “I love you!” Era o forma calda de „Noapte buna”. Si nu exista seara in care sa nu respectam ritualul asta.

Eu ii mai spuneam din cand in cand “don’t cry for your mother, Jenny!”, atunci cand i se facea dor de ai ei. Nu stiu cum Dumnezeu invatasem eu replica asta dintr-un film american, din seria celor pe care ne lasa Ceausescu sa le vedem…

Au urmat ani de zile de scrisori Romania-SUA si invers. Felicitari de Anul Nou. Carti postale din locurile pe care le vizita fiecare dintre noi. Si un pachet trimis de ai ei imediat dupa Revolutie, pachet care nu a ajuns niciodata la mine… Si iar scrisori, mai ales in preajma Craciunului.

Apoi o pauza.

Am regasit-o pe facebook, intr-o seara in care m-am pornit pe cautat, ca sa imi demonstrez utilitatea contului meu si avantajul retelei.

Tatal ei mi-a scris mirat: “Tu esti?? Dana din Romania? Ca numai tu ai putea sa ii spui fetei mele Jenny, asa cum i se spunea in copilarie”. Da, eu eram…

Am regasit-o pe ea, femeie maritata, cu doi copii, cu o viata armonioasa pe care i-o urmaresc pe facebook. Si cu… un circuit in Europa, alaturi de un grup, peste un an de zile. Asa ca amandoua am inceput sa ne entuziasmam imediat la gandul unei posibile revederi!

TOATE DRUMURILE DUC LA ROMA

Mi-am facut planuri luni la rand, tinand cont de traseul ei: hai ca vin la Londra, stai ca nu pot, am filmari. Lasa ca vin la Paris. Nici aici nu-mi iese, nu am zbor de intoarcere sa ajung la timp la munca. Ultima sansa, de care m-am agatat cu inversunare, a fost Roma!

Chiar daca, pentru revedere, a trebuit sa fug din tara pentru doar o singura zi!

N-a stiut aproape nimeni ca am plecat cu noaptea in cap, intr-o zi de mai. Aproape ca nici eu J)).

Dar nu puteam rata ocazia: urma sa imi revad o prietena din copilarie, dupa fix 35 de ani!

Ne-am (re)gasit langa Colosseum. Ea – venita dintr-un tur cu grupul, eu – nedormita aproape deloc. Amandoua obosite, transpirate, nearanjate pentru un asemenea moment…

Ne-am recunoscut imediat. Nu am varsat lacrimi de crocodil, insa bucuria a fost imensa!

Timp de 35 de ani a fost mai mult de un ocean intre noi. La propriu. Acum realizam ca avem un ocean de povesti sa ne spunem, in doar cateva ore!

Un pranz in trei (noi doua si fata ei), o plimbare prin Roma cu mine pe post de ghid, o tolaneala bine meritata in varful patului de la hotel, apoi o cina in care ea si fiica ei, Sarah, s-au relipit de grupul cu care venisera. Asta a fost. Scurt. Dar cool!

Inainte sa ne despartim, ele plecand spre America, eu spre Romania, am aruncat monede in Fontana di Trevi. Ãsta sa fie semnul ca ne vom revedea mai devreme de (inca) 35 de ani…

Lasă un răspuns