Dana Mladin
  • Home
  • TV
  • Nadia si Bart habar n-au ce mare campioana am fost :)
InTV

Nadia si Bart habar n-au ce mare campioana am fost :)

Reading Time: 9 minutes

Asta bombã, nene: am fost campioana la gimnastica!!!

Cand am avut privilegiul sa fac o poza alaturi de Nadia Comãneci si Bart Conner, nu le-am pomenit nimic. Pentru ca ar fi ras mult mai rau decat rad in poza asta J)).

Da, am fost campioana la gimnastica, DAR… intr-un film!

Cand am inceput sa joc in el, era doar un film de televiziune, iar eu, doar un copil.

 “Ochii care nu se vad” – produs de Televiziunea Romana. Cu actori pe care ii stiam de mica – gen Ilinca Tomoroveanu, Mircea Albulescu, Virgil Andriescu, Rodica Popescu Bitanescu, dar si cu actori tineri, pe care atunci ii cunosteam.

Eram 4 frati, eu – cea mai mica dintre fete. Gimnasta. De performanta! Avand-o ca idol pe Nadia Comãneci.

Rol potrivit, as putea zice, avand in vedere ca in copilarie eram o adevarata Nadia pe bara de batut covoare din spatele blocului.

Imi placea ideea, imi placea rolul si imi placea teribil ca producatorii si regizorul ma trimiteau la antrenamente reale, in sala de gimnastica, unde invatam sa fac miscari, gesturi si sa simulez porniri si aterizari la sol. Ba mai mult, pe bârnã am invatat sa fac diverse chestii, chiar si rotiri pe loc, ceea ce pentru mine era o smecherie!…

De paralele si sarituri nu ma intrebati, ca scenaristul, totusi, s-a gandit sa nu ma omoare.

Bineinteles ca numarul meu la sol/paralele/barna/sarituri era realizat in film de o gimnasta adevarata. Cu mine filmau doar inceputurile si finalurile, pornirile si opririle…

Cand ma duceam la pregatire, eram fascinata de munca gimnastelor din sala, niste copile pline de semne pe corp, cu mainile si picioarele mai mereu bandajate, dar toate fete dârze, frate!

Dupa succesul avut ca film de televiziune – a fost distins in 1986 cu Marele Premiu la Festivalul International al Filmului de Televiziune de la Praga, au decis sa il dezvolte, sa il faca serial.

Distributia a suferit mici schimbari, eu – statornica, jucand in continuare rolul de copilu’ familiei si sportiva natiunii.

Eram in lotul national de gimnastica. O mare speranta a gimnasticii romanesti, o minune, ce mai, viitorul suna bine cu mine J.

Pentru autenticitate, am filmat chiar si la Deva, alergand alaturi de “colegele din lot” pe deal, catre cetate, pana a iesit untul din noi.

Am plecat cu lotul si la competitii internationale. Ma rog, am plecat pana in avion, am filmat o secventa, dupa care am coborat…

Am fost si medaliata, urcand pe cea mai inalta treapta a podiumului. Ei, podiumul era doar… un cub, nimic mai mult, intr-o sala de gimnastica goala, in care filmam marea premiere.

Dar faza maxima a fost ca ma premia nimeni alta decat Maria Simionescu – celebru arbitru international si antrenor federal, femeia care, alaturi de sotul ei, a pus bazele Liceului de gimnastica din Onesti – inteleg ca prima scoala din lume de acest profil!!! Tare sau ce???

Imi aduc aminte ca am fost chiar emotionata de intalnire, pentru ca o stiam de la televizor, din marile competitii internationale de gimnastica. O vedeam acolo, in zona “judecatorilor” care ne cresteau pulsul noua, telespectatorilor.

Pe masura ce filmul inainta in productie, si eu inaintam in varsta. Din copil, devenisem deja o adolescenta pufoasa, cu forme.

Ma si inaltasem, de le depasisem pe surorile mele mai mari din film.

Nu mai corespundeam neam unei gimnaste, desi rolul tot ala era. La scenele cu gimnastica, fetele de la costume imi presau bine sânii, impachetandu-i pur si simplu intr-o fasã, ca unde ati mai vazut voi gimnaste copile cu tzatze? J)). Iar parul meu – pe vremea aceea foarte lung si des – imi era de multe ori ascuns la spate, asta daca nu era bine strans in coada.

Actrita care juca sora mijlocie avea rol de liceana, cand, in realitate, eu eram la liceu, iar ea adulta cu acte in regula.

Ca sa dreaga treaba, scenaristul a inceput sa bage esecuri de-ale mele, ca sportiva, sa ma scoata usor-usor din rolul de gimnasta.

Mai intai, mi-am rupt piciorul intr-un cantonament la munte. Unde “schiasem”, alaturi de colege.

Mie imi placea rolul asta de victima, ca eram machiata alb ca varul, sufeream pe patul de spital cu piciorul in ghips si deja ma gandeam la primul meu Oscar J.

Dar, dincolo de rolul din film, m-am bucurat ca am avut ocazia sa asist la o operatie reala pe picior, facuta unui schior care cu adevarat se accidentase grav pe partie.

N-am lesinat…

Idolul meu era in continuare Nadia, dar, din orice unghi m-ar fi filmat camerele, as fi facut de râs tagma gimnastilor.

Ei, si ce sa vezi, in timp ce filmam, hop, a venit peste noi Revolutia din ’89. De-adevaratelea…

Filmarile au fost in mod natural intrerupte. Timpul n-a curs in favoarea mea, caci, o data cu trecerea lui, eu nu deveneam nici mai mica, nici mai slaba J.

Asa ca scenariul a rezolvat mai departe problema: lotul national de gimnastica, sosit victorios de la, vezi Doamne, o mare competitie internationala, avea si o oaie neagra: io. Care coboram scara avionului cu capul in jos de rusine, pentru ca pierdusem toate medaliile posibile.

Si uite asa, cariera mea de gimnasta s-a incheiat…

Nu mult dupa, s-a incheiat si rolul din film, caci personajul meu se transforma dintr-o gimnasta ratata intr-o superba domnisoara sexy, rebela, mai mare decat eram eu in realitate. Si ea s-a numit, pe buna dreptate, Manuela Harabor.

Lasă un răspuns