Dana Mladin

La Milano e la modã pandemia…

Reading Time: 23 minutes

Am prins Milano chiar inainte de Paste. Am simtit sarbatoarea in pulsul orasului, dar si in magazinele pline de produse cu specific.

De la oua de ciocolata spectaculoase, pentru portofele doldora de bani, pana la oua impachetate in hartii colorate, care sa iti ia ochii fara sa iti goleasca buzunarul, le-am admirat pe toate. Sau, mai cinstit spus, am salivat la toate J.

Am vazut sute de oua mari de ciocolata, cu tot felul de surprize, cu tot felul de personaje, pentru toate gusturile si toti fanii.

Credeti ca am rezistat? Mi-am cumparat doua!

Am vazut multi oameni care alegeau cu grija oul potrivit pentru destinatarul potrivit si m-am bucurat sa fac si eu parte din febra asta.

MILANO IN PANDEMIE

Am fost la Milano o singura data, acum foarte multi ani. Doar pentru o zi. Astfel ca am vazut numai 3 chestii: Domul, Scala din Milano pe afara si, spre marea mea bafta, Cina cea de Taina a lui Leonardo Da Vinci – care, ulterior, a devenit din ce in ce mai greu de vizitat.

Acum n-am avut norocul sa fie deschise obiectivele turistice, caci am ajuns intr-o zona rosie, in care muzeele, teatrele, Domul, restaurantele si multe magazine sunt inchise.

Simti pandemia la orice pas si, vrand-nevrand, respecti distantarea sociala si toate celelalte reguli, ca sa nu risti sa te dea astia afara din tara… (Mama-mama, ce mi-as mai fi odihnit oasele in metrou, pe unul dintre scaunele astea interzise!)

Venita de la Venetia, unde „pustietate” mi se parea cuvantul de ordine, am dat aici peste un oras chiar animat! Nu ca in vremurile bune, datorita miilor de turisti, dar populat, totusi.

Zgomotul strazii e… italian. Lipsesc, ca si in alte locuri pe care le-am vizitat in plina pandemie, dialogurile in alte limbi, aglomeratia de vacanta, galagia generata de oamenii veniti din toate colturile lumii.

Insa orasul e viu! E adevarat, mi-am si facut veacul in Piata Domului. Practic, aici am inceput si aici am terminat fiecare zi. Oricat de pustiu ar fi in alte parti, macar aici, in buricul targului, e ceva forfota.

PIAZZA DEL DUOMO

Nici picior de grup turistic. Nicio hãrmãlaie a chinezilor pozari. Niciun ghid care sa ridice steguletul pentru a fi localizat de clientii lui.

In schimb, multi parinti cu copii, pentru care piata asta e locul de joaca perfect, avand in vedere ca porumbeii sunt in numar la fel de mare pe cat imi aduc eu aminte din vremuri normale.

Pe langa copii, fete tinere imbracate modern fac fitze de manechine in fata telefonului, sa le iasa beton pozele pentru instagram.

Apropo, capitala modei nu se dezice nici in pandemie: am intalnit mai multe manechine in drumurile mele. Manechine de catwalk, cu siguranta, judecand dupa cum aratau si cum erau imbracate. Le-am admirat hainele de pe ele, accesoriile, incaltarile, insa nu acelasi lucru pot spune despre… picioarele lor, care erau atat de subtiri, mai, nene, atat de subtiri, mai subtiri decat mainile mele!

Pana si copiii din Piata Domului fac pe manechinele cand vad un aparat foto J.

M-am amuzat teribil: de cate ori ma pregateam sa fotografiez, ma trezeam cu copilu’ asta venind spre mine, intr-un zambet. Parintii lui tot incercau sa isi ceara scuze, sa ma scape de el, dar ce sa-i faci, era atras de camera mea ca de un magnet.

In schimb, m-au enervat niste asiatici care te agatau sa iti ofere servicii de fotograf. Ok, am inteles, incercau si ei sa castige o paine cinstita de la putinii oameni care nu pareau localnici. Ce m-a scos din pepeni a fost faptul ca mi-au stricat o gramada de material cu buna stiinta, pironindu-se in fata mea in timp ce filmam.

Multi baieti de culoare incearca aici sa iti vanda diverse. Unul s-a bagat in sufletul meu cand imi faceam si eu al 300-lea selfie, sa imi ofere niste graunte pentru atras porumbeii. L-am refuzat.

Dar a doua zi, ce ziceti… mi-am luat la mine o punga plina cu resturi de paine de la masa. Am repetat practica de la Venetia, doar ca, de data asta, am avut si clienti pentru firimituri. Doamne, si inca multi!!!

Statuia din mijlocul Pietei Domului e locul perfect pentru a-ti odihni spatele sau picioarele – fiecare dupa caz… E umbrã aici, asa ca locurile sunt pretioase. Stau intre curieri care si-au abandonat pentru cateva minute livrarile, o familie cu copii care tipa, alergand dupa porumbei si un om in stare de ebrietate, care infuleca dintr-o punga de Mc Donalds.

„Hai… acasa!” – aud deodata. E politia, care ne ridica de acolo pe toti, explicandu-ne ca nu avem voie sa stam la baza statuii. O istorie care se repeta la intervale de cateva zeci de minute, pentru ca locul se umple mereu de oameni.

E plin de carabinieri, armata si politie calare. Dar nu simt niciun stres, n-a venit nimeni sa ma intrebe de unde vin si unde ma duc, de ce fac poze sau daca vreau pace in lume.

Ba chiar am pozat si filmat fix de langa „autoritati”, cand calul unui politist mânca un om hahaha.

Si am exersat un pic si dresura de porumbei, ca ce sa faci, daca nu te grabeste nimeni nicaieri.

Ehe, habar nu aveti cat conteaza niste firimituri de paine J.

GALERIA VITTORIO EMANUELE II

Lux si opulenta, asta imi aduc aminte de la singura mea vizita aici. Arcade impresionante de sticla si metal, magazine cu nume sonore si preturi pe masura, arhitectura impresionanta si… multa lume.

Intru in cel mai vechi mall din Italia – asa cum vad ca e considerata Galeria.

Lumea multa – s-a evaporat.

Printre oamenii grabiti care traverseaza Galeria mergand unde or avea ei treaba, ma aflu si eu in treaba si analizez fiecare coltz, fiecare mozaic, fiecare statuie de sus, fiecare fereastra.

Magazinele de lux plang din spatele grilajelor dupa chinezii care fac de obicei coada aici.

Cele doua restaurante deschise livreaza doar la pachet si, in lipsa de clienti, inchid atat de devreme, incat la cina m-am lins pe bot de mancare…

In vremurile astea de pandemie pot face poze linistita, fara sa ma strecor cu greu printre cohortele de turisti.

Insa exista si dezavantaje ale faptului ca nu sunt turisti, cand te mai luai si tu dupa multime si mai aflai lucruri din mers: citesc despre blazoanele de pe jos, de sub cupola Galeriei, dar habar nu am ca unul dintre ele are o popularitate de invidiat. Aflu abia dupa.

Dincolo de stema Casei de Savoia si de blazoanele oraselor Roma, Florenta si Milano, cel al orasului Torino are pe el un taur.

Se spune ca, daca iti pui calcaiul pe… ouale taurului si reusesti sa te invarti de trei ori in jurul propriei axe, vei avea noroc in viata! (Remarcati cat de „muncit” e acel punct!)

Da’ na, cum nu sunt turisti, de data asta taurul e cel norocos J)).

SCALA DIN MILANO

E inchisa, va imaginati. Nu tu coada la casele de bilete, nu tu oameni eleganti veniti la spectacol. Afisele de pe zidurile cladirii nu vorbesc despre marile premiere, ci despre oamenii si institutiile care ajuta teatrul sa supravietuiasca acestor timpuri de 2 bani.

Mi-am scos lista mea scurta de obiective turistice si am pornit mai departe la drum, incercand sa le vad in singura zi pe care o mai am la dispozitie. Chiar sunt curioasa cum arata in vremuri pandemice locurile celebre, mereu pline de vizitatori.

CASTELUL SFORZESCO

Nicio coada, nicio aglomeratie, doar oameni tranzitand sau stand pe bancile din curte, pe o vreme extrem de placuta, care te imbie la citit, visat sau… analizat trecatorii.

Nu e nimic deschis, asa ca dau o tura larga, ies prin toate cele 4 porti ale castelului, apoi explorez curtile secundare, unde mai intra, din cand in cand, cate un copil cu trotineta, strigand la parintii lasati mult in spate.

Singurul loc la care ai acces este… wc-ul. Profit, normal. Doar e wc-ul de la Castel! J

In unele curti interioare as putea sa ma asez linistita la un picnic, ca sunt singura cuc, dar la doi pasi e Parcul Sempione, unde terenul e mai ofertant. Pentru popou, adica.

SANTA MARIA DELLE GRAZIE

Aici, pe zidul fostei sali de mese a bisericii, se afla celebra Cina cea de Taina a lui Leonardo da Vinci. Acum cata bafta sa fi avut eu sa prind locul asta deschis, sa ma invidieze toata lumea ca am revazut o capodopera la care se ajunge din ce in ce mai greu?!

E inchis, stati linistiti…

Iar in usa bisericii e un panou cum ca si ea e inchisa.

Piateta goala merita pozata, caci vor veni vremurile normale, cand ma voi ingramadi aici pentru acces inauntru. Si e bine sa nu uit imaginea asta.

Ma asez pe o bancuta si ma las in bataia soarelui, in timp ce comunic pe whatsapp cu prietenii. Dar stai! Ceva imi atrage atentia. Un cetatean tocmai ocoleste panoul cu „Inchis” si intra in biserica. O fi vreun angajat? Dar… daca nu e? Ma duc dupa el, ca maimuta, si intru si eu!

Nu e interzis, adica e interzis, adica nu e… Am mai vazut „modelul”: practic, biserica e inchisa, insa, daca intri doar sa te rogi, sa aprinzi o lumanare, e ok. Ceea ce am si facut. Fara lumanare, ca mi-au atras atentia ca azi nu e voie.

Biserica e pregatita pentru slujba, nu zabovesc mult, ca deja se uita ciudat la mine niste oameni care par de-ai locului.

La iesire, bag intr-o cutie cativa euro pentru cateva pungute cu ramuri de maslini – zarite foarte des in mainile oamenilor, in zilele astea de dinaintea Pastelui.

BASILICA DI SANT’AMBROGIO

Si una dintre cele mai vechi biserici din Milano (fondata in anul 379!) se pregateste de primirea credinciosilor.

Lipsa turistilor ii da o aura aparte si stau mult in interiorul ei, sa vad tot ce e de vazut. Si sa ma gandesc la tot ce e de gandit…

Apoi revin in centrul orasului, la claxoane, italieni galagiosi, livratori, politie si iconicul tramvai galben. Pe care mi-l cumpar. Sub forma de magnet.

SHOPPING IN MILANO. MILANO PANDEMIC…

Daca e sa ma enerveze un lucru la pandemia asta, este ca mi-a luat placerea de a cheltui bani pe prostii J)).

Pai cum vin eu cu valiza goala acasa? Asa ceva nu s-a mai pomenit! O sa fiu pusa la Panoul Rusinii…

Ca si in alte orase aflate in zona rosie, Milano are totul inchis, cu exceptia „magazinelor esentiale” – adica cele cu marfa de care omul are neaparata nevoie. Prin urmare, incerc sa imi potolesc setea de cumparaturi vânând astfel de magazine.

Am de ales intre a-mi achizitiona: telefoane, chiloti, ochelari, ciorapi, make-up sau oua de ciocolata. Pe astea din urma le-am bifat deja.

Magazinele cu haine de sport sunt si ele deschise, produsele de genul asta fiind bagate in categoria „marfa esentiala”.

Vad cu surprindere ca e deschis la Gap. Intru si ma loveste din prima multitudinea de benzi care opresc accesul spre anumite raioane.

„Merce non vendibile” scrie in zonele cu banda, in timp ce in alte parti din magazin accesul e permis. Dupa o analiza scurta, cred ca mi-a cazut fisa, dar, pentru siguranta, intreb vanzatorul.

Zonele din magazin unde e permis accesul sunt cele cu haine pentru copii si cele cu articole sportive (treninguri si hanorace, in cazul lor) – considerate marfa esentiala. Spre deosebire de rochite, camasute, jeansi, pulovarase, gecute etc., considerate NEesentiale si, prin urmare, interzise.

E tare bizar, dar uite ca, atat ei, cat si altii, au gasit o solutie sa tina magazinele deschise si sa mai si vanda, din cand in cand.

Eu ma agat de tonetele cu suveniruri si imi iau cateva chestii cu Milano, prafuite de cat au zacut fara clienti.

Intreb o vanzatoare italianca get-beget cui Dzeu ii mai vinde magneti, cani cu Milano, steaguri, carpe de bucatarie cu Italia, scrumiere sau vederi.

„Tie” – imi raspunde amuzata cand vede ca tot umplu cosul. Doar ca eu nu ii salvez afacerea…

Imi spune ce mi-au mai spus si altii: ca nu au mai vazut picior de turist de un an!

Cu toate astea, tine in continuare deschis, pentru ca reuseste sa mai vanda baloane si mici jucarii copiilor italieni care vin cu parintii in parcul din apropiere.

CE MANANCI IN MILANO IN PANDEMIE

Mi-am pus mari sperante in restaurante. Degeaba. Totul e inchis.

Zonele cunoscute ca fiind frecventate de oameni la pranz si la cina, acum sunt pustii.

Dar nu ma las, imi propun sa-mi iau la pachet si sa mananc undeva, pe strada. Doar cã… sã dea naiba daca gasesc restaurante in drumul meu!

Ok… pai daca asa sta treaba, lasa ca imi iau de la supermarket ceva de rontait. Doar cã… nu dau de niciun supermarket, frate!

Ei, da’ ce credeti, ma dau batuta? Nici gand: scot telefonul si caut supermakerturi pe google maps J)). Si uite asa, ghidata, o apuc pe stradutele din cartiere sa gasesc si io un shop&go macar.

Apoi largesc aria de cautare si ma duc inspre terasele din apropierea obiectivelor turistice.

La primul restaurant care serveste la pachet, nu stau pe ganduri si imi comand niste paste cu porcini si sunca. Mor de foame!

Gasesc si un loc perfect pentru pranzul meu, unde se pare ca nu incurc pe nimeni: Pinacoteca Brera – principala galerie de arta din Milano J.

Daca tot e inchisa, macar sa profit de curte si de liniste, sa imi potolesc foamea.

Ti-ai gasit… Dupa 2 furculite, ma las pagubasa. Nu imi plac.

Le impachetez frumos si le ofer unui cersetor de la coltul strazii, care chiar se bucura de portia imensa de mancare. (Sper sa nu fie la fel de pretentios ca mine la paste…)

Imi spun cu optimism ca voi manca pana la urma la hotel, fiind un hotel de 4 stele.

„Bucatarul a plecat” – ma anunta receptionera scurt.

Cum adica?? A plecat, adica si-a pus palma’n c… si a intins-o? Mai vine?

„Nu, nu mai vine”, primesc raspunsul. Ca cica nu are rost sa stea sa gateasca pentru 2 amãrâti cati sunt cazati in hotel, in vremurile astea. (Unul dintre amãrâti sunt eu)

Si uite-ma cum ajung la ultima solutie – disperata deja: comanda in camera, de la Osteria recomandata de receptionera.

Nu pot sa ma plang, mancarea a fost bunutza. Bine, la ce foame aveam in mine, puteau sa imi aduca si pietre, ca tot le mancam…

Doua seri la rand am fost abonata la ei.

Iar inainte de cina cea (de) fainã, mi-am facut rondul de noapte in Piata Domului. Am analizat fiecare vitraliu, fiecare turn, fiecare poarta.

Porumbeii au plecat la casele lor, astfel ca doar eu, livratorii si cativa rataciti mai suntem pe aici. Ma rog, daca ma uit in spatele meu, zaresc si politia, carabinierii si armata J. Turisti? Nici gand.

E ireal de gol locul. Dar inteleg ca, dupa Paste, lucrurile se mai relaxeaza. Asa ca ce am vazut, pozat si filmat, va deveni istorie…

Lasă un răspuns