Dana Mladin

Am plecat la vânãtoare de trufe!

Reading Time: 11 minutes

Eu stiam ca trufele sunt bomboane. Unele bune-rau, descoperite prin tari straine in magazine-ciocolaterii in care m-as fi mutat in secunda 2!

Cã trufele sunt si ciuperci am aflat abia dupa ce le-am mancat, minunandu-ma de un gust pe care nu il incercasem pana atunci.

Paste cu trufe proaspete, paste cu crema de trufe, risotto cu trufe, unt cu trufe pe paine prajita, crema de trufe pe covrigei, aoleu… imi ploua-n gura numa’ cand mi le aduc aminte! Si, pe deasupra, am mai si pozat din ele, ca nu cumva sa le uit:

In Italia am mancat trufe de cele mai multe ori si, recunosc, am avut un soc cand am gasit trufe proaspete… unde credeti… in Piata Obor din Bucuresti! What??

Asa a aflat tãranca din mine ca exista trufe si pe plaiurile mioritice. Bine, pe o trufa cat o bila am scos din buzunar 50 de lei… A fost cea mai mare investitie in ceva mic, pe care trebuia sa il mai si gatesc J.

DESPRE TRUFE

Cele de care am dat mai mereu in restaurante si magazine sunt trufele negre estivale. Dar aflu ca sunt multe soiuri de trufe, 18 sau poate chiar mai multe! Doar ca 4 dintre ele sunt mai cunoscute:

  1. Trufa alba, pe care o gasesti cam din 10 sept pana la finalul anului.
  2. Neagra valoroasa (fix asa mi-a dat google translate traducerea din italiana, stiu ca suna manelistic…), trufa gasita intre decembrie si februarie.
  3. Marzuolo, pe care, in functie de vreme, o vanezi din ianuarie pana prin martie-aprilie.
  4. si Neagra estivala, dupa care mergi intre aprilie si septembrie. E asta de care va zisei si io…

Trufa neagra estivala costa 400 euro kilogramul, in vreme ce kilogramul de trufa alba este… tineti-va bine…. cca 3.500 euro!!! Deci aveti de ales: ori un kil de trufe albe ori o masina.

Costul enorm al trufei albe vine din faptul ca are un gust mai intens, mai persistent decat al celorlalte si, prin urmare, mai apreciat. Apoi, foarte important: este rara! Are nevoie de conditii speciale de sol, ploaie etc.

Acum vreo 2-3 ani, in Mercato Centrale din Florenta, mai-mai ca imi venea sa platesc bilet, la ce expozitie de trufe aveam in fata. Sub toate formele posibile. Ba chiar si sub forma de… bolovan, pentru ca oamenii aia au incercat sa reproduca o trufa alba imensa, vanduta in urma cu cativa ani la o licitatie cu scop caritabil. Pretul? 330 mii de dolari!!! E deja in Cartea Recordurilor!

VANATOAREA DE TRUFE

Anul trecut, in timpul unei filmari in Ardeal, am avut ocazia sa merg la o minivanatoare de trufe. Si asa am aflat cateva chestii in plus fata de ce citisem pe repede-nainte pe internet. Dar cele mai multe informatii le-am primit acum, la o vanatoare de trufe in Toscana, unde am participat ca turist curios nevoie mare.

Am luat trenul regional din Florenta si, dupa 40 de minute si inca 15 cu masina intr-o cursa off road care mi-a zdruncinat toate organele interne, am ajuns la Il Poggio alle Ville.

Un “agroturism” cu tot ce iti trebuie pentru a petrece o vacanta super linistita, departe de aglomeratia oraselor turistice. Au chiar si o capela mica, ceea ce mi s-a parut foarte tare!

E o dimineata racoroasa de final de octombrie. Intru in cladirea veche care serveste drept dining room, o cladire inalta, plina cu ustensile de bucatarie de pe vremea bunicilor, masinarii de stors masline, vrednice de un muzeu, poze, harti vechi si multe altele.

O doamna aprinde focul in semineu. Apoi trece la facutul pastelor, pentru ca, dupa vanatoare, turistii infometati sa aiba parte de mancare facuta pe loc!

Pe mine si un grup mic de nemti ne preia chiar proprietarul locului, Raffaele. Eu am pile, avand in vedere ca Raffaele e sotul fostei mele colege de facultate, Ioana, care m-a bagat in trupa de vanatoare de pe o zi pe alta.

Imi doream de mult sa particip, mai ales ca stiam ca vanatoarea de trufe se poate face tot timpul anului, avand in vedere ca exista soiuri cu aparitii diferite. Doar ca nu m-am nimerit niciodata.

In plus, nu vii cand ti se pune tie pata. Ca recolta sa fie buna, trebuie sa ajute si vremea, sa fie un echilibru de ploaie si zile cu soare. Daca e prea multa apa, trufele mucegaiesc sub pamant; daca e prea multa seceta, ele sunt putine si mai seci. Fix situatia de anul asta, din cate inteleg. Spre deosebire de 2017, care a fost un an cu totul si cu totul special pentru trufe.

Astia ca mine, care au venit in incaltari de vara, sunt echipati cu niste frumoase cizme de cauciuc. Mie, cel putin, mi-au dat libertatea sa zburd prin frunze si crengi uscate fara probleme.

Ne sunt prezentati cainii cu care mergem la vanatoare: primul e Leo, cainele proprietarului, un lagotto romagnolo de 2 ani si jumatate. Aflat in perioada de training in ale vanatorii de trufe.

Al doilea, venit cu stapanul lui, se numeste Scimmia si e riccia sanminiatese (rasa tipica zonei San Miniato din Pisa – si ea bogata in trufe).

Oare cainii nostri comunitari or putea deveni vanatori de trufe? Ar fi o smecherie…

Teoretic, orice caine poate fi antrenat sa gaseasca trufe, mi se spune. Exista, insa, rase mai usor de dresat pentru asa ceva. Cum sunt cele ale celor doi caini cu care mergem azi la vanatoare.

Aflu povesti surprinzatoare: cica sunt oameni care ar pregati cainii inca de la nastere. Pe mamelele catelelor care alapteaza pun unt cu trufe si, astfel, catelusii care sug din tzatza mamei simt mirosul si gustul de foarte mici si le asociaza mai tarziu mult mai usor. Tare sau ce?

Gata! Pornim la vanatoare de trufe!!! Yuhuuu!!!

Sunt asa de entuziasmata, de zici ca eu ma duc sa le caut la copaci, nu cainii.

Sper doar sa nu dam nas in nas cu vreun mistret, pentru ca mistretii sunt cei mai mari gasitori de trufe. Si mancatori…

Pentru porcii mistreti, vanatoarea de trufe e o necesitate – o fac pentru a se hrani. Pentru caini, e ca o joaca. O cursa in timpul careia sunt si recompensati cu biscuiti de catre stapan. Buzunarul de pe costumatia speciala a celor ce detin cainii este ca un loc magic, la care acestia vin mereu dupa ce gasesc o trufa.

Dar lucrurile nu sunt asa simple. In capul meu, credeam ca antrenezi un caine, el se duce, gaseste trufa si ti-o aduce, ca la un joc “aporte!”. Dar nuuu. Stapanul cainelui tre’ sa fie mereu cu ochii la caine. Imediat ce acesta gaseste o trufa, stapanul trebuie sa il opreasca sa o scarmene prea tare cu labele sau chiar sa o manance pentru ca, ce sa vezi, si lui ii place.

Astfel, in momentul in care cainele da un semn ca a gasit trufa, rascolind cu labele, stapanul il opreste, merge la punctul respectiv si incepe sa sape cu foarte mare atentie, ajutandu-se de o sãpãligã speciala.

Chiar si omul trebuie sa aiba grija cum sapa, sa nu faca praf trufa. Unei trufe partial distruse – de caine sau de instrument – ii scade mult pretul de vanzare!

Trufa e ca un iceberg, ne spune Raffaele. Ii vezi varful, dar nu stii ce e sub, de aceea trebuie sa ai grija sa nu o distrugi.

Vad cainii cautand, amusinand nu numai la trunchiul copacilor, ci si mai departe si asta ma baga in ceata. Aflu ca trufele cresc in zona radacinilor copacilor, nu numai pe langa trunchi, cum credeam eu. Astfel ca, daca radacinile sunt intinse mult, trufele pot fi si acolo, mai departe de copac.

O sa ziceti ca sunt nebuna, dar vreau si eu sa gasesc singura o trufa. E asa de greu??? Caut pe langa trunchiul copacilor, nimic. Vad niste radacini, ma duc si acolo. Nimic.

Ba da, era ceva, dar pe bune daca as fi gasit eu. A venit Leo si a mirosit imediat ca e ascunsa o trufa!

E una alba!

Ca sa nu ma simt o ratata in ale trufelor, Raffaele imi spune ca nasul cainilor e de 500 ori mai puternic decat al nostru! Deci sa nu mai am ambitii de gasit trufe. Desi, culmea, el chiar a gasit una singur, fara catel. Era iesita din pamant si a dat de ea la o prima cautare. (Trufele negre cresc imediat sub primul strat de sol, spre deosebire de celelalte.)

Dupa ce scoate trufa cu grija, omul acopera mereu gaura, de parca ar ascunde o comoara… Intr-un fel, chiar asa e. E bine sa nu lase indicii pentru alti cautatori, dar mai ales sa nu se usuce zonele de pe langa radacinile copacilor care au fost pregatite (inoculate) cu spor bacterian – nu imi cereti detalii, ca nu ma pricep, dar am inteles ideea: poti ajuta cu asa ceva la cresterea trufelor negre. Din pacate, nu si la cele albe. De asta sunt si asa valoroase, ca se dezvolta unde si cand vor muschii lor…

„Dove?”, „Cerca!”, „Dai!” – ii aud pe vanatori. Exista un limbaj pe care stapanii il adopta ca sa le dea cainilor un imbold la cautare si sa comunice cu ei pe toata durata vanatorii. Fiecare cum vrea, de la „cauta!” pana la „hai spune-mi unde, unde?” – de unde si hitul lui Pepe J.

Cei doi caini alearga de colo-colo, cauta, miros, gasesc sau nu, iar alearga, iar cauta, iar miros. Mereu condusi de la distanta de stapani.

O vanatoare de trufe poate dura o ora, o ora si jumatate. Asta daca nu cumva ai vreun caine pe baterii, sa iti reziste mai mult.

Pe parcursul vanatorii exista mici momente de pauza pentru caine, in care stapanul ii mai da biscuitei sau il mai alinta un pic, pe genul „lugu lugu”.

Sunt anumiti copaci pe langa care se dezvolta trufele: plop, stejar, tei, alun, frasin, dar si in preajma pinilor maritimi – aici trufele cresc mai mari, dar au mai putin gust.

Sunt curioasa care e zona italiana cea mai… faimoasa pentru trufe. Va zic, da’ va rog sa nu navaliti acolo ca sa nu mai gasesc io picior de trufa!

E zona oraselului Alba, in Piemonte (intre Torino si Genova).

Nu conteaza acum, noi suntem in Toscana si sunt si aici multe, asa ca nu-mi fac griji. Mai ales ca ne aflam pe un teren privat.

Chiar, vanatorile se pot face atat pe terenuri private, cat si pe terenuri publice, important e sa le cunosti bine si sa nu treci pârleazul unde nu-ti fierbe oala. Desi unii o fac, din pacate.

„Omul” este unul dintre primii 3 dusmani ai trufelor, ne spun domnii vanatori.

Primul dusman e porcul mistret, din motive deja explicate mai sus.

Urmeaza omul. Probabil se poate traduce prin „braconaj”, ma gandesc.

Si, pe locul 3, tot pe podium, sunt soarecii. Care, dupa ce gasesc o trufa si iau din ea, se deplaseaza pe sub pamant, facand un tunel. Cainelui ii miroase a trufa acolo unde a iesit soarecele, dar, de fapt, trufa e in alta parte… Si uite asa e indus in eroare. Iar tu stai ca prostu’ in locul ala, visand la o trufa cu care sa intri in Cartea Recordurilor.

Dupa o ora, o luam spre casa cu „prada” de azi. Am pandit cautarea trufelor, le-am mirosit, asa pline de pamant cum erau, am  dat si de albe si de negre (desi sezonul de negre s-a cam terminat) si acum ne lasam condusi de cei doi stapani si cainii lor inapoi „acasa”.

Asta e captura zilei: 71 de grame in total, trufe albe si negre.

PRANZ CU TRUFE

De pe rafturile din agroturism te imbie produse cu trufe Made in „tarlaua” proprie, ceea ce e mare lucru! Pasta de trufe, trufe intregi, ulei cu trufe, unt cu trufe albe. Imi vine sa le iau pe toate!

Eu si nemtii asteptam afara pregatirea pranzului.

Schimbam doua vorbe intre noi. Eu – ofticata ca nu mai stiu din limba germana decat Ich liebe dich si vreo doua versuri din poemul Lorelei… Ei – curiosi de Romania si de soarta noastra, despre care nu pot spune nici in romana mare lucru J.

Ne plimbam printre maslinii care urmeaza sa fie culesi, savurand o liniste de care ne va fi dor la oras si… „a tavola!!!”, striga italiencele care tocmai ne-au preparat bunatati.

Trufe in mai toate, in afara de Tiramisu, normal…

Si, la discretie, trufa proaspata lasata pe masa pentru cine mai doreste sa radã peste paste. Eu, clar. Mai ales ca m-am dat si mare cunoscatoare a razatoarei speciale pentru trufe – mi-am cumparat acum cativa ani. In care acum am reusit sa ma tai cu succes hahaha.

Imi umplu stomacul, apoi rucsacul cu produse delicioase si fug la gara, sa prind Personalul de Florenta.

Data viitoare cand mai ajung prin zona, ma bag la o degustare. Nu, nu de vin, ci de… ulei de masline, ca e interesanta! Si macar sunt sigura ca va pot povesti despre ea fara a fi in stare de ebrietate…

Leave a Reply