Dana Mladin

Cu musca pe caciula? Nu, cu paduchii-n cap! :)

Reading Time: 5 minutes

Am avut paduchi! De mai multe ori, in copilarie. Veneam cu ei de prin tabere. Voiau si ei in excursie la Bucuresti, probabil J

REMEDII CONTRA PADUCHILOR

Vad azi la tv o reclama la nu stiu ce “solutie eficienta impotriva paduchilor”. Se gaseste in orice farmacie. Acum, in mileniul 3, sa ai paduchi pare sa fie o normalitate. In vremea copilariei mele era o mare rusine sa ai.

Imi aduc aminte ca trebuia sa tin mereu secret. Banuiesc ca la fel faceau si alti copii. Cu atat mai mult cu cat erai considerat a fi “din familie buna”, nu puteai trambitza ca ai paduchi. Si nici nu puteai pune in frunte un bilet cu “sa stiti ca i-am luat din tabara”…

Asa ca, timp de cateva zile, eu intram in silenzio stampa si intr-un proces de despaduchere

Totul incepea cu ore lungi in care mama imi culegea din par (extrem de bogat atunci!), paduche cu paduche. Sau ou cu ou. Ne asezam la fereastra, ca sa fie lumina buna. Imi punea capul in poala ei si pornea… vanatoarea, luand firele la puricat (ei, hai, ca ajungem la altele J). “Stai asa… am gasit unu’…” – o auzeam din cand in cand. Dupa care il trosnea intre unghii. Bleah.

Avea, nene, o rabdare de fier. Eu ma plictiseam ingrozitor! Daca ar fi fost smartfoane pe vremea aia, as fi avut si io o preocupare: mai un facebook, mai un joc, mai un instastory cu paduchele… Dar asa, nu faceam decat sa numar scamele de pe covor. Ca sa nu mai zic ca intzepeneam rau de tot!

PIEPTENE DIN OS

Procesul continua: punea o coala mare, alba, pe parchet si ma pieptana deasupra, cu un pieptene (pieptan) din os, cumparat de la tiganii din cartier. Era cel mai eficient pentru “extragerea” paduchilor din par. Ii zaream mai apoi pe coala alba si pac, urma exterminarea…

Nu mai am pieptanul de atunci. Acum am cautat unul prin prieteni, vecini, cunostinte, sa-i fac o poza pentru povestea asta. Culmea ca e ca am gasit unul chiar valoros, pentru ca are venerabila varsta de 60 de ani!!! (Va dati seama cati paduchi a vazut la viata lui?…)

Dupa pieptanat, urma cea mai dura etapa – datul in cap cu gaz! Intins bine, la radacina, gazul era pentru paduchi un adevarat Iad! Si pentru mine, pentru ca simteam cum imi ia pielea foc! Eram buna de un foc de tabara J. In plus, putzeam intr-un hal de nedescris!

Mama sacrifica un batic, imi baga tot parul sub el si ma lasa sa zac asa ore in sir. Imi faceam lectiile, in timp ce simteam in cap o forfota cam cum e la metrou in ora de varf…

Dupa tot procesul asta, urma spalatul cu sampoanele vremii, niciodata prea parfumate, asa ca mirosul de gaz persista mult si bine… adica rau J. Dar scapam sigur de paduchi!

Am trecut cu brio de cele cateva invazii de paduchi din copilarie.

Nu am fost tunsa la chelie (ar fi fost o adevarata drama, la ce activitate artistica aveam haha.), ba chiar, din cate inteleg, gazul mi-a ajutat parul sa se regenereze si i-a intarit radacina.

Si nu, nici nu am dat cuiva din paduchii mei! Pe vremea lui Ceausescu, daca tot aveai ceva luat fara sa fi stat ore-n sir la coada, pai nu-ti venea sa-l dai, serios! J))

(PRECIZARE: Nu aveam paduchi in poza de mai sus. Dar nici nu stiu in ce poza din copilarie oi fi fost cu paduchi…)

Lasă un răspuns