“Hai sa mancam o pizza napoletana la mama ei” – ii zic lui Alex, nepotu’miu. Suntem amandoi murati deja, de cat ne-a plouat in Roma, la final de ianuarie.
Stam si ne uitam pe harta Italiei si ploua peste tot. Napoli pare singurul loc in care ploaia are si pauze, spre deosebire de Florenta, Milano sau alte locuri unde am putea ajunge rapid, cu trenul.
Ok, hai sa bagam la ghiozdan o pizza napoletana! Fuga la gara, achizitionam bilete la Frecciarossa, trenul lor rapid, si o-ntindem la Napoli!
Dupa ora si vreo 15 minute, ajungem la Napoli.
E innorat, insa nu ploua, ceea ce e perfect, pentru ca o luam per pedes pe drumul binecunoscut de mine, spre una dintre celebrele pizzerii ale orasului.
L’ANTICA PIZZERIA DA MICHELE
Am aflat de ea acum cativa ani, de la doi tineri neozeelandezi aflati intr-o super vacanta de 3 luni, prin Europa. Stiau ca e mare smecherie pizzeria asta si, intr-o fuga, venind de la Pompei sa luam trenul din Napoli spre Roma, am pornit impreuna in cautarea ei. Doar ca atunci ne-am nimerit intre pranz si cina si teapa, era inchisa. Deschidea abia la ora la care noi aveam trenul.
Pentru ei a fost un mare regret, eu insa m-am intors dupa un an in Napoli si m-am dus glontz la ea (si la altele celebre…), in orele corespunzatoare.
E o pizzerie din 1870! Are mai multe incaperi, tapetate cu faianta si multe poze inramate. Si e unicul sediu – oamenii au grija sa te informeze ca nu au sucursale pe undeva.
Cat astepti pizza, poti lua la studiat toate obiectele, pozele si anunturile de pe pereti…
Un tablou il infatiseaza pe un domn. Deduc ca e patronul. Asta pentru ca il si vad live, in varianta imbatranita, dând ture prin pizzerie. E un batran respectabil, care “inspecteaza” atent tarlaua sa.
O poza cu Julia Roberts sta la loc de cinste, o Julia care gusta dintr-o felie de pizza de iti ploua in gura instantaneu. Aflu ca momentul este din celebrul film Eat Pray Love, pe care, la ora degustarii primei pizza, nu l-am vazut. L-am vazut dupa… Si are, intr-adevar, o intreaga secventa filmata chiar aici, in Pizzeria Da Michele.
Ce m-a amuzat cand am vazut filmul, a fost sa il observ pe patron permanent in planul 2, imbracat tot in halatul lui alb, jucand insa rol de “client” al pizzeriei J. Probabil a fost parte a deal-ului. Dragutz, zic!
Sa revenim la vizita actuala…
Ajungem la pizzerie la ora pranzului si… soc soc soc, gramada de lume la intrare si, de altfel, pe toata strada din apropiere, printre tomberoane si masini! N-am vazut asa ceva!!! Pai, acum cativa ani, cand am fost eu, am intrat lejer, fara nicio coada care merita fotografiata. Uitati diferenta intre atunci si acum:
Veniram de la Roma pana aici sa mancam o pizza napoletana autentica, asa ca acum nu mai dam inapoi nici arsi!
Ne bagam in multime pana la usa, sa vedem care-i treaba. Treaba e ca iese un nene si imparte bilete de ordine, pe care le scrie cu pixul. Apuc unul, ma uit pe el, ma uit la om, care ne da o estimare de timp dezamagitoare. Imi dau seama ca ar trebui sa mergem undeva sa luam o merdenea locala, ceva, ca vom muri de foame pana ne vine randul J. E 12.55.
Enigma: sa stam in gramada sau sa plecam si sa ne intoarcem? La astia n-o fi cu “auziti, las si io papornitza mea aici, la rand”?… Cu rezervare nu e sigur, ca am incercat. (E doar cu comanda la pachet si multi apeleaza la asta ca sa evite cozile, dupa care mananca pizza imediat, pe trotuar, chiar langa pizzerie…)
Ne invartim niste minute bune, sa ne prindem daca e riscanta o plecare. Plecam, totusi.
O luam la pas prin Napoli, mergem sa vizitam Catedrala, in drum cumparam 3 tricouri cu 5 euro bucata (am fost mereu incantata de preturile mici de aici…), apoi, cu ochii pe ceas, de teama de a nu ne pierde randul, ne intoarcem.
Ti-ai gasit! Gramada e la fel de mare, oamenii vin continuu si in fatza noastra mai sunt multe persoane. Imi vine sa merg inauntru sa suflu in foc, sa le zic alora de la mese sa nu se mai intinda atata la vorba si sa elibereze locurile, ca ni s-au lungit urechile!
Il astept pe nenea ala care ne-a organizat coada, de zici ca ma anunta daca am castigat la loteria vizelor! Omu’ iese rar, sa bage noi clienti.
Bafta noastra e ca, niste cetateni cu bilete de ordine in fata noastra se pare ca nu au mai avut rabdare si au renuntat. Astfel ca, la un moment dat, avansam spectaculos. Ne apropiem de usa, ca nu cumva sa nu auzim cand ne striga! Ma uit cu invidie la cei care ies, imbuibati si satisfacuti nevoie mare!
La 14.22 intram!!! Deci dupa o ora si 27 minute de asteptare! Ne asaza la o masa de 4 persoane, langa alti doi infometati ca noi. Ne zambim amabil, fiind umar langa umar, apoi ne fixam pe meniul din perete, sa ne decidem deja, pana vine vreun chelner. Ma rog, nici nu e greu sa alegi, avand in vedere ca au doar doua tipuri de pizza, specific napoletane: pizza margherita si pizza marinara.
La ce foame ne e, comandam cate o margherita MAREEEEE.
Costa doar 5 euro, si asta cu portie dubla de mozzarella! Una normala e 4 euro si una medie e 4,5 euro. Toti de la mese au mare, din cate vad. Foame mare, mon cher haha.
Marinara costa la fel.
Si bauturile sunt foarte ok ca pret – o bere sau suc la 33cl costa 2,5 euro, o apa minerala la 1 litru, tot 2,5 euro.
Nu exista fitzã aici. Dar asta nu deranjeaza pe nimeni… Dimpotriva.
Ni se lungesc urechile asteptand sa ne vina randul la pizza. Eu urmaresc fiecare miscare a celor care prepara pizza, fiecare miscare din fata cuptorului, din cuptor, ma uit la patron, apoi la tabloul sau de pe perete, iar la cuptor, la poza cu Julia Roberts, iar la cuptor, la multimea de afara, iar la cuptor…
Dupa 40 de minute, primim pizza!!!! Normal ca e prea fierbinte sa te infigi in ea, dar nimic nu ne poate opri haha
Am savurat-o!!! Mi s-a dovedit, inca o data, ca este o pizza DE-LI-CIOA-SA!
E randul nostru sa iesim din local aroganti, uitandu-ne de sus la “amaratii” care isi asteapta, cu bonul de ordine in mana, momentul patrunderii in pizzerie…
Incepe deja sa se intunece. O luam la pas, sa mai vedem locuri frumoase din Napoli, chiar daca ne ploua-n cap.
Vedem Castelul pe noapte, cumparam cateva suveniruri ieftine, eu redescopar niste locuri pitoresti, despre care ma hotarasc sa scriu candva.
Apoi intram in frumoasa Galerie Umberto I, care te duce instant cu gandul la Galeria Vittorio Emanuele II, din Milano.
Aici mancam traditionalele sfogliatelle si cannoli si… hai la gara, sa prindem ultimul tren spre Roma!
O ora si vreo zece minute facem pana la Roma. O data ajunsa la hotel, trag linie, punand la socoteala DOAR trenul si pranzul la Da Michele, fara alte cumparaturi. Trenul – 48 euro un drum, deci 96 x 2 persoane = 192. Doua pizza + doua sucuri + spaga = 17 euro. Asadar, treaba cu „sa mancam o pizza la Napoli” ne-a costat… 209 euro!!! Arogantza sau ce?…
Hai, ca de maine trecem de la pizza napoletana la… apa chioara romana, aia moca, de la cismelele de pe strazi hahaha…
