TIBET – spectacolul cãlugãrilor (partea 3/5)

Nu stiu despre budism mai multe decat un om normal, care nu a aprofundat istoria religiilor… Dar pornesc entuziasmata spre doua dintre cele mai importante manastiri din Tibet – Drepung si Sera, cu gandul de-a afla cat mai multe! Pe drum, il intreb pe ghid daca a vazut filmul „Sapte ani in Tibet”. L-a vazut cu ani in urma, cand era un pic fugit in Nepal… Acolo a avut ocazia. Pentru ca in Tibet filmul este interzis!

Apropo de interdictii: cand isi termina sezonul – prin octombrie-noiembrie, toti ghizii au un soi de cursuri obligatorii, in care li se precizeaza ce au voie sa spuna si ce nu, in sezonul turistic urmator. Tragand speranta ca asta e un sezon cu mai multa deschidere, incep sa pun zeci de intrebari despre locurile inspre care ne indreptam.

DE PARCA LHASA N-AR FI FOST SUFICIENT DE SUS…

In cateva minute de mers cu masina, pe un drum care urca (urca??? Aoleu, ma ia panica…), ajung la Manastirea SERA. Suntem la 3.700 metri altitudine! Noroc ca sunt disperata sa fac poze si sa aflu lucruri, ca imi fuge gandul de la lipsa de oxigen…

Prima informatie pe care o primesc este ca aici, printre altele, se studiaza si tantrismul ezoteric.

Mare, pe un intreg perete, vad Roata Vietii – intalnita in multe temple din Tibet. Este cea care arata ciclul suferintei si renasterii. Roata e tinuta in gura de lordul mortii, care supravegheaza acest circuit. In centrul rotii, e o imagine cu 3 animale: porcul, sarpele si pasarea. Cei 3 „evil” din noi, cum imi descrie ghidul. Sarpele reprezinta furia, porcul – ignoranta si pasarea – gelozia.

Dincolo de picioarele turistilor si familiilor de localnici, la ora 3PM fix va incepe un soi de spectacol, despre care am auzit cate ceva, dar pe care nu mi-l pot imagina!

Curtea in care am intrat e plina de calugari, asezati in grupuri mici. Noi, privitorii, suntem tinuti pe margini. Ni se interzice folosirea aparatelor foto sau a camerelor de filmat. Doar telefoanele sunt permise. Asa ca il scot pe al meu si… astept!

Aflu ca suntem in Curtea Dezbaterilor. Calugarii tibetani au venit de la cursuri si deschid “sesiunea de dezbateri”. Se asaza doi cate doi, unul jos, altul in picioare cu fata catre celalalt si… incepe show-ul! Sunt cu ochii cat cepele, incercand sa nu pierd nimic si sa pricep totul…

Sa va explic: cel care sta in picioare, arunca un subiect in discutie. Cel care sta jos, incearca sa ii dea un raspuns, sa il lamureasca si astfel incepe polemica, cei doi dezbat. Cel care sta in picioare are un ritual, un soi de „dans”, dupa cum veti vedea in video. Arunca un picior in fatza, bate din palme si misca si mataniile cumva. E „ritmul” pe care il da polemicii, asa ii tine atentia treaza celui de jos.

Nu intelegi nimic din ce zic, insa nu poti sa nu fii fascinat! Iar bataia din palme confera “muzica” intregului spectacol!

De cum am intrat in incinta manastirii Sera, m-am intersectat cu zeci de copii „insemnati” astfel, pe nas. Mi-am adus aminte de primele interdictii citite inainte de venirea in Tibet: deci nu am voie sa mangai copilu’ pe cap… Realizez ca mama lui nu rupe o iota engleza, asa ca il intreb pe ghid ce e cu pata neagra de pe nasul copiilor.

Intr-un templu din manastire, exista o pictura a unei zeitati cu cap de cal. Parintii vin cu copiii lor si stau la cozi imense, ca sa mearga sa primeasca binecuvantare de la protector. Copiii care au cosmaruri noaptea, de exemplu, sunt adusi aici.

Semnul negru de pe nas inseamna aceasta binecuvantare si vine de la fumul lampilor cu unt care sunt in fata zeitatii.

Dezbaterile continua. Polemicile pot dura mult si bine! Eu il ochesc pe cel mai vehement aruncator de subiecte in lupta si ii urmaresc “pledoaria”:

10.000 DE CALUGARI INTR-UN SINGUR LOC!

Foarte aproape de Lhasa, la o altitudine de 3.800 metri, se afla Manastirea Drepung. Cea mai mare din Tibet si, intr-o vreme, cea mai mare din lume!!! Au stat aici peste 10.000 de calugari in acelasi timp!!! (Acum sunt cateva sute doar.)

Pe muntele manastirii exista bolovani pictati care ma fac sa cred ca, in spatele fiecarui calugar, se ascunde si un bun alpinist…

Acum, vorbind serios, aflu ca muntele asta e sacru, oamenii cred ca o gramada de Buddha au trait aici cu mult timp in urma si de aceea i-au pictat pe bolovani pe cativa dintre ei sau pe maestri. Iar scara alba e pentru noroc.

La budisti poti incepe pregatirea pentru a deveni calugar de la o varsta frageda! Cum ar veni, mergi la scoala la manastire. Iar mai tarziu, poti alege sa devii calugar sau poti decide sa te intorci acasa, sa-ti iei o nevasta si sa faci cati copii vrei…

Coborand printre chiliile calugarilor, ma simt ca in Grecia, pe stradutze inguste printre cladiri albe. Lipseste doar marea J

Pe unul din zidurile manastirii, vad celebra svastica! Recunosc, abia acum cativa ani, cand am fost in Hong Kong, am aflat ca svastica, asociata cu nazistii, este de fapt un semn sfant in hinduism si, prin extensie, in budism. Un simbol al norocului.

Ma intersectez cu un localnic si imi fug ochii spre incaltarile lui. Incep sa pun intrebari… Cizmele sunt facute manual de tibetanii din zona Ustang (in centru). Sunt specifice respectivei zone si sunt mega usoare! Mie mi se par si foarte cool!

In spatele meu e Marea Sala de Adunare de la manastirea Drepung, unde stateau mii de calugari deodata (si inauntru si aici, afara). Intru de pe telefon pe internet, sa caut o informatie legata de manastire. Netul e un lucru pretios aici. In toata China, de altfel! Google nu exista. Prin urmare nici gmail, nici facebook, whatsapp, nimic… Doar yahoo. La un moment dat, Google i-a dat in gat pe coruptii chinezi de la varf. Le-a publicat averile. Si atunci, ce sa vezi, google a fost interzis in China. A disparut. Magie, pac pac si na ca nu mai e google!

Cu foamea-n gat, dupa toate vizitele, mergem sa mancam intr-o bodega plina de localnici. Stau la masa cu ei, privindu-i cum sorb cu pofta din bolurile cu yak noodle (Despre mai multa mancare tibetana, aici). Zambesc non-stop copiilor de la mesele vecine, care se uita la mine ca la o ciudatenie… Si ascult o limba care n-are nicio legatura cu mandarina! E limba tibetanilor.

DAR in Tibet, limba oficiala e mandarina, deja de peste 15 ani! Copiii o studiaza in scoli, toate manualele sunt in mandarina. Exista unul singur tibetan.

Aflu un lucru inedit: cica tibetanii sunt fani Iphone, pentru ca e singurul telefon care le permite sa scrie in tibetana si, astfel, comunica mult in limba lor prin intermediul telefonului.

La tibetani, expresia “vorbesti de lup”, tre’ sa fie cu “iac”J. Pentru ca na, taman ce-am mancat niste iac si dau nas in nas cu ruda lui, inca in viata…

E un iac domestic, dar am fost sfatuita sa nu ma apropii prea mult, ca nu e bichon maltez la capitolul dragalasenie…

In oras, iacul are si un monument! La soare te poti uita, dar la el, ba… Oare in Romania om avea vreun monument al oii?

Nicio masa copioasa fara-o vizita fructuoasa J

As putea scrie un ghid despre wc-urile din Tibet hahaha. Primul punct pe lista de sfaturi utile ar fi: „LUATI-VA, FRATILOR, TOATE SERVETELELE DIN LUME LA VOI!!!”. Mi-am consumat toate batistele de hartie, am ajuns sa sparlesc servetele de la mic dejun, doar ca sa am la mine hartie. Pentru ca nu gasesti in niciun wc, fie public sau aflat in vreun local, fie in oras sau in varf de munte. Nu, nu ma intrebati cu ce se sterg oamenii astia, ca n-am intrebat… In schimb, am aflat ceva foarte foarte tare pe tema asta, despre care povestesc in “Gata de Everest???”, aici.