Dana Mladin

TIBET (4/5) – calare pe iac, spre Everest???…

Reading Time: 16 minutes

Maiculitzaaaa, nici in cosmarurile mele nu am urcat unde o sa urc astazi: la unul dintre cele importante lacuri sacre ale Tibetului, aflat la o altitudine care se apropie de 5.000 de metri! CINCI MII!!! Zici ca ma antrenez pentru Everest! Ce mi-o fi trebuit mie lac in varf de munte???

In holul hotelului meu din Lhasa exista un “High altitude reaction treatment center” sau, pe limba mea, un cabinet medical. Cu un chinez care nu stie o iota engleza. Dar care e gata sa te ajute cand ti se taie respiratia…. la propriu.

Prima solutie? Spray cu oxigen. Costa intre 5-10 euro bucata. Recunosc ca nu am vazut pe nimeni cumparand, desi le-am zarit in multe locuri. Banuiesc ca si ceilalti turisti gandesc ca si mine: pai ce mai intelege creierul cand ba are oxigen, ba nu are, ba iar are, ba nu are?…

In masina cu care plecam, ghidul imi prezinta un nou prieten: tubul de oxigen J. Hopa! Nu-i a buna!

Ma asigura ca stie sa il foloseasca, stie sa faca masaj cardiac, stie sa ma duca la spital… si alte fapte eroice menite sa ma linisteasca L

Ma uit la tub cu incredere, dar imi doresc sa nu ajung sa am nevoie de el. Pentru ca, o data ce am, se termina automat si excursia. Undeva intr-un spital…

Il intreb pe ghid: daca noi, astia de la altitudini normale, avem probleme cand venim aici, ei nu au probleme cand coboara din Tibet??? Sigur ca au, de prea mult oxigen J. Dar nu stie sa imi descrie simptomele, pentru ca el nu a iesit din Tibet decat o singura data, in adolescenta, in Nepal. Atat.

A respira este un mare efort de cand am venit aici, asa ca ma apuc sa citesc despre nivelul de oxigen, despre cum il resimti diferit in functie de zona. Desi aerul contine 20,9% oxigen indiferent de altitudine, presiunea scazuta a aerului la inaltimi mari te face sa simti mult mai putin oxigen. Aici, de exemplu, resimti undeva la 63% din normal. Si stai, ca pornim la drum spre 5.000 metri! Unde va fi si mai si: putin peste 50%!

Drumul cu masina e insotit de o intrebare pe care o pun pe repeat: “it’s gonna be ok there?”…

O scurta halta pe la jumatatea drumului, intr-un peisaj ciudat, parca desprins din alta lume.

Ne intindem oasele. Ghidul ma intreaba daca am nevoie la toaleta, se intoarce si imi arata niste… tufisuri sus pe munte!!! Imi spune ca e mai bine sa merg acolo, pentru ca wc-urile in Tibet nu sunt foarte ok. De parca nu aflasem deja…

Stiti ca la ei, daca te apuca “treaba mare” pe undeva pe unde nu exista wc, poti face in natura fara probleme? Insa doar respectand urmatoarele: trebuie sa sapi o groapa adanca de 25 cm, sa ingropi caca, apoi sa arzi hartia igienica folosita sau sa o bagi si pe ea in aceeasi groapa, pe care, normal, trebuie sa o acoperi! Serios! Nu e gluma!

#rezist sau ce nu se vede in selfie: fata de simptomele de pana acum (furnicaturi in degetele de la maini, de la picioare si in buze), ma trezesc ca nasul si obrajii imi trepideaza!?! Zici ca sunt conectata la un curent mic! Mic-mic, da` al dracu` J

In plus, astazi ma mai confrunt cu ceva nou, care ma panicheaza: inca dinainte de plecare, incep sa simt o arsura pe esofag. Sunt ca un inghititor de flacari care tocmai si-a bagat batul cu foc pe gat! Ma intrebati ce ma fac? Enjoying the trip!…

Steagurile de rugaciune intinse spectaculos pe un versant, pozate din masina aflata in miscare, imi aduc aminte de cele vazute pe cladirile din Lhasa! Sunt peste tot, pe acoperisuri, pe munti, in zona raurilor – acolo unde vantul le flutura. Astfel, dorintele, rugaciunile tibetanilor se imprastie in vazduh.

Culorile lor sunt cele 5 culori ale naturii: albastru – cerul, alb – norii, rosu – focul, verde – apa si galben – pamantul.

Dogul tibetan – cea mai veche si mai scumpa rasa din lume! Se spune ca este stramosul tuturor cainilor de talie mare. E atat de dragutz, incat imi vine sa ii fac “lugu-lugu” J (L-am fotografiat pe sest. Pentru ca trebuia sa platesc. Mai ales daca as fi vrut poza langa el).

Cainii astia nu sunt specifici zonei in care ne aflam acum, ci sunt special adusi din est, pentru a face bani cu ei…

Si apropo de bani, acum cativa ani, un dog tibetan a doborat toate recordurile la capitolul “valoare”: un chinez ultra bogat l-a cumparat cu fabuloasa suma de 1,5 milioane euro!!! Si uite asa a intrat si in Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai scump caine din lume!

Nu, nu e mort… E doar o putoare de caine gigant, care se odihneste, avand in vedere ca nimeni nu il solicita la poze.

TIBETANII CRED CA LACURILE AU SPIRITE SI ASTA ATRAGE MULTI PELERINI.

Aflat la 4.441 metri altitudine, YAMDROK este unul dintre cele 3 mari lacuri sacre ale Tibetului. (Namtso, alt lac sacru de aici, este cel mai inalt lac cu apa sarata din lume! 4.718 metri.)

Nu ai voie sa inoti in lacurile sacre, cum nu ai voie sa stai pe obiecte sacre si nici sa calci sau sa pasesti peste steagurile de rugaciune.

Pe marginea lacului, tibetanii cu spirit negustoresc au împopoțonat cativa iaci pentru turisti. Contra unei sume modice, negociabile, oricine isi poate face poza cu iacul preferat… Eu am inceput cu “prospectarea” terenului, facand pe nv poze in timp ce proprietarul se tocmea cu niste chinezi J

Tibetul are jdemii de iaci. Sunt doua tipuri: iacii domestici – crescuti, exploatati in gospodarii, utilizati la transport, mancati J sau folositi pentru turisti, ca cei din fotografii. Si iacii salbatici, mult mai mari decat cei domestici. Acestia din urma traiesc pe crestele montane, de pe la 5.000 de metri in sus. Extrem de puternici si rezistenti!

Iacul domestic e des intalnit in meniurile tibetanilor. La fel si oaia. Si laptele. Oamenii astia baga foarte mult proteine, tinand cont de clima lor aspra. Dar, ce sa vezi: nu mananca peste! Ghidul meu imi spune ca el n-a mancat niciodata in viata lui peste!!! What?!?! Explicatia: “daca traim pe pamant, de ce sa cautam hrana in apa?”…

Imi mai spune ca tibetanii nu vaneaza animale salbatice, pentru ca “ele apartin naturii”! Exceptie fac doar cei a caror existenta depinde de vanat sau pescuit (locuiesc in zone impadurite sau langa raul Bramabhutra).

Cel mai valoros iac e iacul ALB. Din acest motiv, chiar daca ai unul in ograda, nu ai voie sa il omori. Eu am vazut la vanzare blanuri de iac alb, dar inteleg ca sunt de la iacii morti de moarte naturala…

Tibetanii (nomazii si fermierii) folosesc parul de iac pentru a face corturi. Foarte rezistente in munti, la temperaturi extreme (si de vara, dar si de iarna)! Pentru ca, din cate inteleg, prezinta o particularitate si, in functie de vremea extrema, panza asta din par de iac se strange sau se largeste, oprind aerul rece sau permitand aerului cald sa intre, la nevoie.

(In Palatul Potala am vazut niste perdele din par de iac care sunt acolo de cand lumea…)

Dupa ce am negociat la sange (de la 10 yuani am ajuns la 5 yuani = circa 3 lei), iata-ma calare pe situatie hahaha. Dar nu e asa simplu pe cat credeti. Cand sa pun piciorul in scarita, iacul a inceput sa loveasca rau cu copita inspre mine. Frateeeee. Am zis ca imi pocneste una de ma arunca direct peste lac!

DACA INCA MAI POT RESPIRA, PAI DE CE SA NU MAI URCAM NITEL?

Se spune ca lacul Yamdrok are cea mai frumoasa apa din lume. Mie mi s-a parut ireal de frumoasa! Iar in punctul asta de deasupra lacului, poti fi zen intr-o clipa!!! Un view parca lucrat pe calculator… “No filter!” – l-am numit prima oara cand l-am urcat pe facebook. Pentru ca, asa cum e in poza, e si in realitate!

Sunt la 4.677 metri! Aici unde am facut poza, inainte puteai veni cu masina. Acum parchezi la sosea si vii per pedes. Asta pentru ca, in urma cu ceva vreme, o masina a luat-o la vale panaaaa jos la lac! Adevarul e ca pamantul de sub picioare nu iti da deloc o siguranta, nici ca “pieton”.

Am mai urcat un pic (!) si am ajuns intr-o zona galagioasa. Cateva autobuze isi debarca turistii chinezi. Zaresc si niste fetze europene. O iau la pas de-a lungul punctelor de atractie.

Cativa caini tibetani sunt pregatiti de poze. Ma rog, ei, saracii, voiau sa se aseze, dar venea imediat stapanul sa ii ridice. Sa dea frumos la turisti L

Moment pretios, nu numai pentru ca e poza de la 4.998 metri, dupa cum se poate citi pe pietroi, ci si pentru ca in spatele fotografului, o armata de chinezi e pe punctul de a navali spre mine!!! Cu greu am reusit sa-l prind liber 2 secunde J.

Dupa ce fac poza, aflu ca, de fapt, suntem la o altitudine de aproximativ 4.800 metri… Inteleg ca si ghizii si turistii dotati cu aparatura speciala au descoperit ca varful unde ne aflam e la 4.800 metri. Dar tibetanii continua sa “vanda” altitudinea de 4.998. Nu-mi pasa, pentru mine si 4.800 metri e un record!!!

Cobor, ca sa nu ma linseze chinezii care vor la bolovan si o pornim inapoi, spre Lhasa.

Mergem de ceva vreme cand, la un moment dat, ne oprim brusc in mijlocul soselei! De ce?? – intreb. Pentru ca, pe bucata asta de drum, exista doua radare – unul intr-un capat, altul in celalalt capat. Si iti calculeaza viteza medie cu care ai parcurs distanta dintre ele. Daca ai depasit limita, esti oprit si amendat. Asa ca noi, impreuna cu alte masini (!!!), ne oprim 5-7 minute, ca media sa se incadreze in limita legala! Tare sau ce??

“Budismul tibetan este despre compasiune” – imi spune ghidul, la o plimbare de seara in piata din fata Palatului Potala. “Dalai Lama actual e intruchiparea lui Budhha al compasiunii.”

Imi reaminteste ca partea rosie a Palatului e partea religioasa; cea alba, mare, e partea administrativa. Aici sunt livingul, dormitorul lui Dalai Lama.

Apoi imi arata, in varful Palatului, steagul Chinei… Tibetul are steag propriu, dar nu il gasesti, e interzis! Dupa povestea cu Hong Kong-ul, care s-a intors la “patria-mama”, au pus si aici steagurile Chinei, peste tot. Cu aceeasi semnificatie…

Merg la hotel sa imi fac bagajul. Maine plec. Dar am la dispozitie niste ore bune in care sa revin in locul unde, acum cateva zile, am fost de-a dreptul fascinata de multimea de pelerini si de ritualurile lor! N-am vazut in viata mea asa ceva!

Lasă un răspuns